O fată pe scaunul orelistului

Dacă ar fi trecut cineva pe bulevardul Observatorului în Cluj-Napoca anului 2015, din cauza năravului exhibiţionist al unor medici cu cabinet particular de a munci fără să tragă storurile, ar fi văzut un astfel de membru al breslei lucrând de zor la repararea unui om. Sau, cel puţin, aşa credeai, că e om, dat fiind faptul că încă nu se auzise ca roboţii să aibă probleme medicale, iar pe sigla medicului scria „O.R.L.”, iar nu „Robotică”, „Aplicaţii S.F.” sau „Isaac Asimov”.

Pe scaunul orelistului, se afla, după cum spuneam, un om. Nu era, totuşi, orice fel de om, ci chiar acel rod al iubirii dintre genul proxim şi diferenţa specifică, rod pentru care au tremurat atâtea strune (deopotrivă ale gâtlejului şi ale lirei) şi care este cunoscut, simplu, sub numele de „femeie”.

Eeei, dar fiinţa de pe scaunul medicului mai avea de mângâiat câteva calendare sub tălpi până să ajungă la livada cu pomi în pârg — deocamdată, pomii abia înfloreau.

De l-ar fi ştiut, în momentul de faţă, pe cel care avea să îi marcheze definitiv destinul, probabil că adolescenta drapată acum de O.R.L.-ist i-ar fi îngreunat acestuia lucrul cu furtunoase valuri de râs, la amintirea omului cu fierul roşu pe pielea sorţii ei. Sau — cine ştie? — poate că i-ar fi dat lacrimile, sub suflarea caldă a amintirii câte unui catren scris pentru ea de viitoarea sa obsesie. Zic „cine ştie?”, fiindcă, deocamdată, anestezicul nu dădea semne de şubrezenie, astfel încât glandele lacrimale erau continente. Ce treabă avea orelistul cu glandele lacrimale? Păi, ce treabă să fi avut? Te pomeneşti că o opera pe fată de sinuzită. Chiar aşa — cum făcuşi de ghicişi?

Anestezia era locală; prin urmare, tânăra stătea, trează şi cuminte, cufundată în pielea moale a scaunului de operaţie, privind curios degetele medicului care îşi mânuia ustensilele cu mişcări mărunte, de parcă ar fi dirijat o orchestră de furnici. Doctorul Eugen Chiriţă — căci aşa îl chema — tocmai îşi luase rezidenţiatul şi avea un vad frumuşel, datorită atât poziţiei centrale a cabinetului, cât şi faptului că încă era de actualitate bancul cu medicul din Oradea: „— Care este cel mai bun medic din Oradea? — Trenul spre Cluj.” Din banii puşi deoparte (din burse şi din diversele călătorii de studiu, plus un credit atent cercetat), reuşise să îşi cumpere un apartament cu două camere în buricul… pardon… în urechea internă a Cluj-Napocăi. Desfiinţase sufrageria, o unise cu bucătăria, iar el se retrăsese într-o singură cameră, unde îşi gătea pe două plite electrice. Când îşi gătea — când nu, diversele creştine la fel de electrice, dar şi milostive, care îi treceau prin aşternut, se îngrijeau ca de pe masa lui nicicând să nu lipsească o ciorbă caldă şi tot felul de sosuri, dintre care nu toate ajungeau a fi mâncate din farfurie…

Asta când nu lucra. Când, în schimb, bâzdâcăia oamenii pe la „otorino…la!” (după cum le cânta el creştinelor de mai sus, izbind uşor un diapazon de masă), doctorul Chiriţă rămânea impasibil în spatele măştii chirurgicale, a „botierei”, cum o numea el, şi numai din când în când scotea câte un „hârrrşt!”, trăgându-şi nasul, în zile de răceală, apoi zâmbea către cei din încăpere:

— Vedeţi? Nici orelistul nu-i cruţat…

Aceasta era una dintre puţinele copci în gheaţa de tăcere a medicului. Asta şi câte un „Îi bine, no!” mormăit distrat, ca răspuns la întrebările îngrijorate ale diverselor mamiţici, mam-mari şi tanti Miţe. În cazul în care acestea insistau („Cum îi, dom’le doctor?”), otorinolaringologul făcea o pauză, apoi, cu mişcări de Elvis, rotindu-se pe călcâie, odată-l vedeai:

— Uite-aşa îi: „şu-bi-du-ba-pa!”, însă asta destul de rar, întrucât hohotele de râs care urmau, inclusiv din partea pacienţilor, îngreunau reluarea lucrului.

Dar acum lucrul nu îi era împiedicat de nimic: afară, ploua conştiincios, ca la orice început de octombrie, iar pacienta aproape adormise, cu gândul la cine ştie ce enclave, exclave, hinterlanduri, graniţe şi alte ingrediente din marea salată bœuf a geografiei politice. Pasămite liceanca le învăţase, în anul şcolar trecut, mai ales pentru olimpiadă, ajunsese pe ţară, iar faza naţională fusese organizată la Craiova. Acolo, în primăvara lui 2015, tocmai aveau loc Zilele Berii, aşadar întreg bulevardul Alexandru Ioan Cuza fusese închis pentru amenajarea unei scene în faţa Prefecturii, pe care, printre alţii, urma să cânte unii cu nume de vrăjitori. „Deltamistic, auzi…” se mirase olimpica şi se oprise să privească. Încă nu începuseră concertele, dar ei cântau primii, motiv pentru care făceau ultimele pregătiri: unul, înalt, gras şi creţ clipocea din clape ca iazul din lună, privind duios către o timidă din public; altul, brunet, negricios şi cu un cvadrifoi pe tricou, gâjâia bassul şi pufăia din ţigara din colţul gurii; un al treilea, blond şi cu coadă, îşi tânguia chitara, la fel ca altul, un uriaş cu o privire de psihopat şi cu o figură între Ilie Ilaşcu şi Vladimir Lenin, mai ales datorită mustăţii şi barbişonului. În acest timp, alt zdrahon, cu pletele blonde ieşind de sub o căciulă cu „Beavis şi Butt-Head”, tampona uşor tobele (ca şi cum le-ar fi dat cu vată cu spirt înaintea unei injecţii), apoi, când îţi era lumea mai dragă, mi ţi le trosnea mai dihai decât românii puştile la Plevna. Într-un colţ, cu o freză ca a lui Fox Mulder, din „Dosarele X”, şi cu o privire de babă la tămâiat, şedea sunetistul, blajin, înconjurat de al treilea creţ al formaţiei, perciunat şi la fel de calm, cu câteva oaze de „LOL… Mişto” şi „Păi, da, vere — aşa face mereu!” Liceanca nu putea şti care era pricina nemulţumirii vocalistului, mai ales că acesta îi dădea glas cu obişnuita lui înfăţişare absentă, întreruptă la un moment dat de ţuica mărgelată de lângă microfon.

Din când în când, un gras cu plete, mustaţă şi cioc trecea pe la fiecare, ca o zvârlugă, întrebându-i dacă au nevoie de ceva, apoi dispărea în spatele scenei, pe la paznici, căblari şi simpli băgători de seamă, păşind cu grijă, să nu se împiedice în măţăraia aferentă oricărui concert. „Ăsta o fi managerul lor”, se gândi ea, începând, fără să-şi dea seama, să fredoneze din Pink Floyd:

Your manager and agent
Are both busy on the phone
Selling coloured photographs
To magazines back home.[1]

Fata îi privea cu oarecare curiozitate: nu mai văzuse nici un concert rock pe viu, necum punerea lui în scenă, aşa că zăbovise atunci, în martie 2015, pentru a privi cântarea. Din versuri, nu înţelesese prea mult — ceva cu un veteran din Vietnam şi altceva cu un cireş rodnic, care se uita cu blândeţe la oamenii agitaţi din jur —, dar îi plăcuse muzica lor (deşi dură pe alocuri, era mult mai melodioasă decât Slipknotul şi Kornul pe care le auzea răsunând din mobilele diverşilor colegi de liceu) şi, mai cu seamă, fusese impresionată de neobositul vocalist, cu mişcări de Mick Jagger şi cu sticluţa de ţuică de la picior, din care lua câte un gât, pentru voce, în timpul pasajelor instrumentale.

Zâmbind fericită de amintirea concertului, tânăra deschise ochii şi se nedumeri puţin: Eugen opera în continuare, tăcut şi concentrat, în timp ce mama ei privea atent pe un ecran desfăşurarea intervenţiei. Doctorul Chiriţă se concentra la maximum, nedorind să îşi dezamăgească fosta profesoară de dermatologie, care, în răstimpuri, scotea câte un „mhm”, în semn de „pân-aici, e bine”. Înţelegând ce se întâmplă, fiica ei închise din nou pleoapele.

„Oare ce s-ar întâmpla dacă, printr-un accident, cleştii doctorului ar trece dincolo de sinusuri? În care parte a creierului s-ar înfige? Ce centru nervos mi-ar atinge? Uite, vezi? Are şi anatomia farmecul ei”, conchise ea, deschizând ochii şi aţintindu-i asupra ecranului de mai sus. Odată ajunsă acasă, se duse aţă la manualul de profil şi îl sorbi cu sete, de la început, laolaltă cu primul atlas căzut în mână, din aceeaşi materie şcolară, la care până atunci luase 8 şi 9 numai din cauza colosalei lene şi a gândului că ajung doi medici în familie. Seara, la cină, fata, tăcută de obicei, deschise gura:

— Eu dau la Medicină.

Mama făcu ochii mari, plăcut surprinsă, dar tatăl râse în barba de marinar:

— Ţi-am spus eu că tot aici ajunge?

Era cardiolog, deci ştia că nu e nevoie să te agiţi prea tare.

— D-apăi… ce ţi-o venit, dragă?

— Păi, uite: aşa, aşa, aşa… şi le povesti toată întâmplarea.

Zece ani mai târziu, tânăra îşi începea al treilea an de rezidenţiat în neurochirurgie, la Spitalul Universitar din Bucureşti, în apropierea căruia locuia, într-o garsonieră, împreună cu impresarul formaţiei de vrăjitori…

And it’s hiiigh time,
Cymbaline,
It’s hiiigh time,
Cymbaline.
Please wake me…

[1] „Cymbaline”, de pe „Soundtrack from the Film More” — album de Pink Floyd din 1969, coloana sonoră a filmului „More”, regizat de Barbet Schroeder şi lansat în acelaşi an.

Anunțuri

8 gânduri despre „O fată pe scaunul orelistului”

    1. Mă gândeam să o înlocuiesc sau măcar să o continuu cu „să-ţi faci inimă rea”, adică ceva de genul: „Era cardiolog, deci ştia că nu e nevoie să te agiţi prea tare, să-ţi faci inimă rea”. Ce zici?

  1. Mie imi place mai mult varianta initiala. Mi se pare ca daca ai continua fraza, ai da totul prea mura-n gura si comicul scenei ar scadea.

  2. sa citesti ” Sa nu ma parasesti” de Kazuo Ishiguro,titlul m-a descurajat la inceput gandindu-ma ca e vreun fel de telenovela a la’ sandra brown sau ceva,dar nu,e destul de interesant apropo de atmosfera..medicala si chestii sentimentale.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s