Opt perechi pe drum

Menţiune: bă, fraţilor, sugeraţi-mi, vă rog, două-trei nume de familie pentru chitaristul armonic Sandu (Alexandru), respectiv pentru bateristul Gabi (Gabriel).

Când nu băteau coclaurile cu autocaru-ăla mare, de neam prost, pe martorii din formaţie îi puteai vedea hălăduind pe străzile diverselor oraşe din România şi, după căsătorie, din ce în ce mai des, din Europa, fiindcă anexele (şi bibliografiile) trăgeau de bărbaţi: du-mă colo, du-mă dincolo… aşa că bietu’ roacher trebuia să lase berula, ţigărula, telecomandula sau campionatu’ de FIFula şi să o plimbe pe năroadă, pentru ca, la două zile după întoarcerea din concediu (după prima zi, de somn, ca porcu’, cu toate bagajele-n mijlocu’ căşii, şi după a doua, de despachetat („– Heiii! Ia caută-mi penseta aia verde… Vaaai… De ce nu te-ai uitat mai atent prin camera de hotel, înainte să plecăm? Să ştii c-am uitat-o-n Oslo! – Să vezi ce Oslo…bozesc eu acum, dacă mă mai bârâi”, îi arăta Mike Manuelei dosul de palmă)), la două zile după ce se-ntorceau din concediu, martorul moţăia cu capu-n mâini, în cel mai întunecat ungher (obosit şi, mai cu seamă, lehămesit), iar martoriţa stătea cu vecinele şi le umplea de invidie cu ce vizitase ea: muzeul nuştiucare, unde-ţi dau audioghid în toate limbile posibile şi imposibile… grădina botanică din cutare oraş, unde buxusu’ creşte de două ori cât Ion… festivalul medieval din inima ţării ăleia, unde, pe deasupra, mâncarea e ieftină, ca pentru studenţi pârliţi… plaja – „Doamne!… Să-l fi văzut pe Romi ce moarte dădea-n panţaurele-ălea de-acolo” şi câte şi mai câte.

Dar mă luai cu vorba şi ieşii cu căruţa pe mirişte. Ideea este că, atunci când se strângeau ei laolaltă şi mergeeau pe trotuar precum coloana de instrucţie din unitatea lui Mike, un trecător totalmente străin de grupul şi de istoria martorilor putea vedea cam aşa (presupunând ordinea perechilor ca fiind Nazarov-Ionescu-Busuioc-Bercea-Popescu-familia lu’ Gabi-familia lu’ Sandu-familia lu’ Romi (Stancu)):

  • omu’ şi fomeia: Mikey, fiind obişnuit cu marşurile lui din armată şi cu vitezele supersonicelor, aproape o trăgea după el pe Manuela, care, roşie de fericire, îi povestea despre marile speranţe ale geneticii;
  • fomeia şi omu’: Castela dintotdeauna a fost mai virilă decât Ion, iar acum făcea: „Hai, Ioane, ca să-i ajungem pe-ăia… Hai, fi-ţ’-ar şuncile-ale dreacu’!” (nu că ea n-ar fi avut; însă, de la depărtarea, îţi sărea în ochi lăţimea celor doi, voinicia lor, şi abia după aceea grăsimea);
  • ciudatu’ şi ciudata: relaţia lui Vali cu Veta a avut la bază atracţia dintre două ciudăţenii: impresarul şi neurochirurga fiecare voia să îşi dea seama ce îl făcea pe celălalt atât de „endemic”; textierul avea aceeaşi viteză în mers şi în spus bancuri, deci se ţinea destul de aproape de primii doi;
  • extraterestru’ şi extraterestra: ceea se găsea ciudat la Vali şi Veta era amplificat la Mishu şi Cremilia; cei doi erau nehotărâţi: să meargă, să-i ajungă pe cei din faţă, sau să-i aştepte pe codaşi?; Mishu: „LOL… Hai mai repede, bă…” ; Cremilia: două degete-n gură şi şuierat ca la oi;
  • criogenizatu’ şi criogenizata: cei doi Popeşti – Ozi şi coreeanca aia a lui de la Craiova – parcă erau ventriloci: abia se vedea când mişcau din buze, în vorbire; cât despre gesturi, ce să mai vorbim…; mergeau împărtăşindu-şi tăcerile, de-l făceau pe Mishu să exclame: „LOL… voi sunteţi telepatici, mă?”;
  • mexicanu’ şi wrestlingăreasa: tobarul formaţiei, brunet, creţ şi cu mustaţă groasă, de „hombre”, era însoţit de una dintre cele două surori adventiste, din tipologia „mai bine-o sari decât s-o ocoleşti”;
  • Cobainu’ şi wrestlingăreasa: chitaristul armonic Sandu nu semăna chiar leit cu Kurt Cobain, dar, ca înfăţişare, putea fi lesne luat drept unul dintre skaterii ăia nouăzecişti fără viaţă: înalt, slab, cu plete blonde şi drepte, adăpostite, deseori, sub o căciulă cu diverse mesaje MTV-iste, de genul „Uuuhhhuhuhuh… Kick ‘im in the nads, Beavis!”; soţie-sa era sora celei de mai sus;
  • şi, nu în ultimul rând, copilu’ şi mama: Olivia mai la tot pasul se oprea: „Romi, dragule… vezi că ai gulerul strâmb…” sau „Doamne, Romi… de ce nu te uiţi în oglindă înainte să pleci de-acasă? uitaşi să te razi pe-aici, pe guşă” – toate spuse pe un ton miorlăito-afectiv.
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s