Castela, Ion şi tatăl lui (partea a treia)

În după-amiaza aceea de mai 2035, în culisele concertului de pe stadionul „Ion Oblemenco”, Castela Ionescu nu mai avea stare: o vedeai ba că îl întreabă a enşpe mia oară pe Bogdan „Ozi” Popescu, sunetistul, dacă totul este impecabil (noroc cu Ozi că era etalon de calmitate, pentru că, atlfel, s-ar fi repetat episodul cu Mike, când bassistul îi mânjise un dos de palmă peste bot Castelei, din cauză că îl muşcase de umăr), ba că îi dăscăleşte ca un regizor pe Mishu şi pe Romi, arătându-le diverse traiectorii pe scenă, ba că îşi cheamă echipa de arhitecţi cu care elaborase decorurile, ba că, în sfârşit, îi şopteşte ceva la ureche lui Vali, iar impresarul dispare după o draperie. În tot acest răstimp, Ion era ţinut de vorbă de către Sandu „Glissandu” Zenovie, chitaristul lor armonic, căruia i se rupsese – ghinionul ghinioanelor – mi-ul cel gros, iar acum Ionelio cotrobăia printr-o geantă, după un set de coarde. Nu-i vorbă: nici bateristul, Gabi Stroe, nu stătea degeaba: repeta la baterie, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Atât doar că nu-l pierdea din ochi pe Ion. Iar când acesta, simţindu-se privit, se întorcea spre el, Gabi bătea mai vârtos în tobe, rânjind către clăpar, cu ochelarii de soare puşi, ca Stevie Wonder, de parcă l-ar fi întrebat pe Nox: „Aşa e că-ţi place solo-ul ăsta al meu? Sau trebuie mai mult muştar?”

Castela îşi terminase de mult treaba pe acolo, dar încă se învârtea primprejur, doar ca să îl ţină pe Clapeş ocupat. Nu, nu avea vreun gagic pe-acolo (când era nevoie, ştia să se abţină); creaţa cea roşcată şi masivă pregătea ceva măreţ…

Din spatele draperiei unde se furişase Vali The Psychedelic, nu se auzea nimic. Ba să nu mint: o ureche ageră ar fi putut prinde nişte mormăieli, întrerupte, din când în când, de câte un „şşş” energic, atunci când deveneau prea zgomotoase.

Ion ştia de existenţa draperiei (marca intrarea în improvizata cabină a lui Mike Nazarov), pe care bassistul, cu o căldură pe care numai un militar – activ sau retras – o putea avea, o numea „cabina mea de campanie”. Acum, însă, Pilotto Pronosport înjghebase o ciondăneală cu Mishu, motiv pentru care cei doi Mihai ai formaţiei îl chemau acum pe Ion ca să le facă direptate (după cum se fasolea text-impresarul, cu nasul proaspăt scos dintre letopiseţe, cu forţa, de către Veta, în scopul unei mai bune folosiri). Dar, cum clăparul era ocupat cu acordarea chitarei lui Sandu (pe care, din te miri ce, îl lovise burta), vocalistul şi bassistul îşi văzură mai departe de ceartă, înălţând glasurile, ca să îi amintească lui Juan-Alejandro că îi lăsase nedesluşiţi.

Johnny The Nox, isprăvind, într-un târziu, cu sărăcia de chitară („ia-ţi-o, spânzura-te-ai cu ea de stativ!”), se îndreptă, cu paşi mari (de parcă ar fi vrut să-i dea cap în cap), către tandemul vocalist-bassist. Bercea şi Nazarov păreau că acum-acum o să se ia la pumni, aşa că venirea Ionului de Noxiu fu ca o izbăvire:

– Uite, Ioane… LOL… I-auzi ce zice Pilotu’: că a bătut Petrolu’ pe Bacău acu’ o săptămână.

– Ce-ai, bă, Mishule, eşti bolund?

– Poftim: zi şi cu cât i-au bătut, că nu mă crede.

– Cu 6-4.

– Vezi?

– Bă, voi sunteţi proşti? Pentru atât lucru mă chemarăţi?

– Eee, că doar n-ăi fi vreo maiestate…

– Bine-bine, dădu John înapoi, da’ pentru atât lucru trebui să ridicaţi târgu-n picioare?

– Păi, dacă nu mă crede…

– Da, mă, da… îşi recunoscu Mishu exagerarea.

– Hai, gata, că mă enervarăţi… Castela! tună Ioan-Alexandru pe un ton ce prevestea ceva între foame şi una dintre certurile bianuale din familia Ionescu.

– Da, da, da! veni ea fuguţa, împiedicându-se în poalele rochiei care îl făcuse pe Vali să exclame: „Ce te-nvelişi, vere, aşa, ca o sarma? Nu mai vedem şi noi un crac”… Dar îşi luase o palmă zdravănă de la Veta, peste ceafă. „Ăăă… «O varice» vrusei să spun…”, dar palma veni, de data aceasta, din sens opus.

Dacă, în clipa aceea, l-ar fi întrebat cineva pe Vali unde se găsea neurochirurga, grasul cel bărbos l-ar fi trimis s-o caute, iar curiosul ar fi fost întâmpinat cu un „ssst!”, cu garnitură de privire de pasăre de pradă, din partea atât a Vetei, cât şi a Manuelei Nazarov, proaspătă mamă de creatură care nu semăna mai deloc cu bassistul. Pasămite, pruncul, tare-n gură ca reactoru’, urla de ziceai că e Alex „Grinderu’ ” Brânzan strâns de… tonalităţi. Cele două doctoriţe nu avuseseră cu cine să îl lase pe Carmen (aşa îl chema pe băieţel), motiv pentru care îl luaseră cu ele la concert. („Heh… Primul lui concert ca spectator… Martorie…” râsese Manuela).

Bogdan „Ozi” Popescu, sunetistul lor cel de toate frecvenţele, şedea într-un ungher, alături de o sud-coreeancă pripăşită la Craiova o dată cu schimbarea proprietarilor uzinei de maşini din oraş şi o mângâia tăcut pe creştet, ca şi cum i-ar fi spus: „Uite, mă, fetiţo: cu ei am crescut, cu ei o să mă-ngrop.” Dar, presimţind eventualii ochi cât cepele ai gagicii, sunetistul îşi lămuri gândul: „cu pozele lor, adică: Vali pe frunte, ăia doi bucureşteni (Sandu şi Gabi) pe umeri, cei doi Mihai pe piept, iar Ion pe buric. Bine… la cât e el de greu, o să cam alunece, dar…”

– Bogdaneee!… răsună, ca o sirenă antiaeriană, vocea Castelei Ionescu. Vezi că nu ştiu ce are mixeru-ăla, că nu mai scoate bine înaltele.

– Îl reparai – merge-acum.

– N-ai nimic să-i dai lu’ Ion de făcut?

– E totul pregătit, Castela – verificai, răspunse Ozi, cu vocea lui pe care nu o ridica niciodată, motiv pentru care tare mai era preţuit de Castela, atunci când voia s-adoarmă: „Bogdăneleee…” se pisicea ea. „Îmi spui, te rog, o poveste?” „LOL”, se pomenea Mishu zâmbind, hendriceşte, dintr-un colţ al camerei. „Tu treci la masaj, Stelule – nu mai lolăi aci.” „Păi, şi eu ce mai fac, Luluţo?” se siropoşea Ion. „Tu fluieră-mi ceva de la voi. Pe-aia cu «În Jiu cu picioru-ncins», de exemplu.” „Hăhăhăhă… Asta e ca-n bancu-ăla…” se pomenea Vali hohotind. „Hooo! că-mi fuge somnu’, Quijote!”, urla Castela către impresar, pe care îl poreclise astfel atât de la părul lui facial, cât şi din cauza idealismului exagerat al impresarului, care visa un concert în Antarctica.

„Quijote” acum se afla tot în cabina Mike-ului, bolborosind în continuare ceva din care se desluşea, uneori, câte-un „După aia cu «Shoot Me», urmează…” sau „Acolo, după Mishu, e un solo” ori chiar „Castela, săraca, duse tot greul – o las în locul meu pe viitor”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s