Vali, Veta, soprana şi statisticiana

Veta avea în spate… eee, hai: ce? Vreo cocoaşă? La asta vă gândirăţi? Nu, frăţicilor: Mira-Elisabeta Cepta avea în spate o întreagă panoplie de medici, o seamă dintre ei punându-şi bisturiul sau eprubeta (aceia care fuseseră mai mult cercetători) în slujba patriei. Istoria completă a neamului ei i-a povestit-o studenta cea sâsâită lui Vali într-o zi când şedeau în gara Craiovei, aşteptând, împreună cu Mike şi Mishu, trenul către Bucureşti Nord, locul unde urma ca cei şase (cei doi roacheri-muzicieni erau însoţiţi de către proaspăt măritata soprană Maria Balc-Stegaru, respectiv de către o blondă tăcută, care parcă pregătea terenul pentru dr. Emilia Zugschnauze, deşi era departe de ascuţimea minţii aceleia, şi al cărei coc (al blondei de acum) îşi întindea în voie rădăcinile pe frunte, sub forma unor vinişoare verzulii ca dragaveiul proaspăt fiert), cei şase, zic,  urma să schimbe şina către „Tul… cea…”, după cum se copilărea Mishu, pronunţând prima silabă precum îşi pronunţă sonarul sunetul, iar pe cea de-a doua mai mult expirând-o decât rostind-o, ca un scufundător care regăseşte paradisul aerului.

De ce se duceau ei la Tulcea? Păi, de ce credeţi? O fi avut Mikey vreo bişniţă cu manşe, treabă la care avea nevoie de Mishu ca să care şi de Vali ca să ţină de şase şi de bancuri eventualii indiscreţi? Sau poate că Mishu, scrimer amator, era chemat în vreo încăierare a românilor cu ţiganii, care, goniţi din Brăila şi din Galaţi, ameninţau să facă din Tulcea acelor ani a doua Strehaie, cu tot cu capuchehaie? Mishu ca Mishu, dar ceilalţi doi ce să fi făcut? Mike să fi pregătit două-trei bombiţe cu azotat de amoniu, pe care le ştia de la piromanul de Nelu Mierloi, dar Vali? Vali să fi fost şi el capuchehaie, dar în faţa presei: să le fi spus, adică, despre ele că nu erau altceva decât nişte biete pocnitori ca de Revelion, menite să cruţe faringele românilor de strigătele de luptă. Nişte biete pocnitori ecologice, care abia dacă fumegau un pic, lăsând, în schimb, pământul curat ca lacrima…

Dar nu era nici pe departe aşa: cei şase martori mergeau în Deltă. Ar fi putut fi toţi paisprezece (martori+prietene), dacă Ion nu ar fi scindat gaşca, luându-i pe ceilalţi la Sarmizegetusa („ca să-i mirosim opinca lu’ Burebista”, zâmbise el cu mândrie sinceră). Totul pornise de la pica pe care Ionescu i-o purta lui Nazarov, izvorâtă din combinarea (pe care Pilotul o tăinuise la maxim), apoi căsătoria cu Marghioala, pică nestinsă decât o dată cu începerea lucrului la trilogia „Construind imperiul: aprinderi, cuprinderi şi deprinderi”. Abia atunci a înţeles Ionescu că bassistul lor cel milităros era în stare să compună bine de tot, nu doar să dea zdranga-zdranga pe bass şi să spună poveşti de „eins-zwei-drei”.

– Măcar de-ar fi „eins-zwei-drei” de vals… observa Romi, cu amărăciune. Uite-aşa: „eins-zwei-drei, eins-zwei-drei…” mima el, dactilic, semeţia unui ofiţer habsburgic.

Adevărata apreciere a lui Ion şi a lui Romi pentru Mike a venit (spre dezamăgirea lui Sandu şi a lui Gabi, mai conservatori de felul lor) o dată cu primele compoziţii nazaroveşti pentru „Imperiu”, la partea numită „Deprinderi”. Opera a ieşit ceva măreţ, de au avut criticii muzicali ce scrie ani întregi de atunci încolo, numind-o, pe drept cuvânt, „Divina Rockerie”. Atunci, deci, când prima compoziţie pentru trilogie a lui Mihail-Cristian a prins a răsuna în sala de repetiţii, Noxu’ a făcut ochii mari. Iar la săvârşitul ei, Johnny a ieşit din cartierul lui general de orgi şi a prins a călca ameninţător către Pilot:

– Dă-te-n sărăcie de-aci… a râs The Nox, învins de plăcere, strângându-l pe bassist ca ursul, mai-mai să îi rupă corzile cu burta.

– Ho, băăă… că-mi rupi griffu’. Zici tu aşa acum, da’, pe urmă, iarăşi vuieşte Keopsu’ de bârfe pe seama mea.

– Să mi se usuce gura, Mike-ule, dacă mai lansez vreun zvon, s-a pocăit atunci Ioan-Alexandru. Textiere… unde eşti? Mai fă-i două-trei strofe pentru asta, că merită.

Aceasta a fost marea reconciliere martoricească De Vol-Klappenauer.

Dar asta încă nu se întâmplase. Deocamdată, cei şase martori se găseau în gara Craiovei, moţăind (Mishu), rânjind (Vali) şi plimbându-se de colo până colo, repetând, cu mp3 playerul pe urechi, sintagme ruseşti proaspăt învăţate (Mike). Dealtfel, întreaga familie Nazarov era hiperactivă: Maria îi ţinea isonul fostului locotenent, tot cu vocea, dar nu lingvistic, ci muzical: îi fredona blondei cu vinişoare de lângă ea aria „Regnava nel silenzio” („Domnea liniştea”), din „Lucia di Lammermoor”, a lui Gaetano Donizetti, arie cu care îl disperase pe Mike până atunci. Blonda, pe care o chema Leopoldina (Poldi) Delniceanu, era o Emilie in nuce: absolventă de Matematică, se specializase în Statistică, iar acum lucra într-o bază de cercetare agricolă, undeva în judeţul Dolj. O ocupaţie plictisitoare, la prima vedere, însă, la o privire mai atentă, stomacul lui Poldi era cel mai fericit ddin grupul de martori, atât craioveni, cât şi timişoreni: nu se pomeneau în el prostii modificate genetic ori date cu chimicale. Iar la o privire şi mai atentă, se putea vedea o uşoară roşeaţă, educativă dealtfel, pe mâinile lui Mishu, datorată gagică-sii de fiecare dată când el, Printzu’, întindea mâna după punga cu snacksuri ori după „purceaua” cu Cola. Poldi, aşadar, tăcea, dar făcea.

Acum, însă, făcea doar conversaţie cu Marghioala. Vorba vine „conversaţie”; mai degrabă, „audiţie”: statisticiana cea bălaie stătea cu gura căscată la soprana (tot blondă) care fredona tot felul de arii, mai cunoscute sau mai „Hă? Ce e asta?”, făcând să se dilate, de plăcere, pupilele celeilalte blonde („în medie, cu 1,5 cm, numai 3% dintre cazuri depăşind 3 cm în variaţie”, după cum explicase matematiciana odată, foarte serios, spre hazul celorlalţi martori). Îndată ce Marghioala sfârşi aria aceea din „Lucia din Lammermoor”, după ce se străduise din răsputeri să nu treacă de piano şi atrăgând atenţia diverşilor gură-cască din jur atunci când o dădea în forte, ea, Maria Balc-Stegaru, se uită biruitor-interogativ la Leopoldina Delniceanu, ca şi cum ar fi întrebat-o: „Eh…?”

– Ştiai că 84% din energia consumată pentru cântat face bine la slăbit?

Marghioala îşi lăsă faţa să pice, într-o dezamăgire de profesor de dicţie aflat la a enşpe mia încercare cu un bâlbâit. Mishu, văzând aceasta, scoase un „LOL” de rutină, întorcându-şi, totuşi, cu discreţie, râsul către perechea Vali-Veta. Ar fi vrut el să adauge ceva, dar se rezumă la atât, nedorind să îşi supere prietena, care, de bine, de rău, îl îmbuiba cu ce trebuia.

– Cântă-mi ceva, Lynxssule… se auzi vocea Vetei, moţăind cu capul pe umărul lui Vali, cu o uşoară tristeţe că sfârşise Maria.

– „Through the fish-eyed lens of tear-stained eeeyes”… începu Holloway „The Final Cut”-ul pinkfloydian (rogerwatersian, mai precis), sărutând-o pe creştet pe medicinista cea sâsâită, care privea printre gene nişte brabeţi ce se zbenguiau pe peron, venind până aproape de picioarele lor şi uitându-se la ei ca şi cum le-ar fi spus: „Voce n-are grasu-ăsta bărbos, da’ poate are grăunţe…”

Poldi, lucrând la baza de cercetare de la Terpeziţa (la ţară, adică), învăţase, cu timpul, că natura bate cifratura: oridecâte ori vedea pe fereastra biroului păsărele giugiulindu-se sau simţea teiul trăgând-o de nări, lăsa niţel la o parte seriile şi graficele şi îşi lăsa gândul să lunece precum combina prin grâul blajin. Poldi, aşadar, care învăţase treaba asta, se deprinsese a-şi face singură (şi cât mai des) parte din spectacolul păsăresc, ajutându-se de câte un pumnişor cu grăunţe. Acum, însă…

– Mishule, pot să desfac o pungă cu fulgi de porumb?

Mishu, bonom ca totdeauna în indiferenţa lui, aprobă întinzând braţele în semn de „chiar te rog”, iar Leopoldina blagoslovi brabeţii ce îşi umflau guşuliţele în ciripituri. Printzu’ Întunerecului privea păsărelele cu un zâmbet absent, gândindu-se, probabil, la obişnuitele sale pesimisme legate de lume şi de rock, dintre care cel mai strălucit avea să fie unul nici mai mult nici mai puţin decât oftalmologic:

– Bă, martorilor… LOL… Lumea e plată-n realitate, da’ se rotunjeşte pe cornee, fază la care Olivia Roman-Stancu avea să fie cât pe-aci să se împiedice cu tava cu savarine (căci ea şi Romi aveau să fie atunci gazdele), după care urma să se repeadă la Mihai-Emilian:

– Dă să pupe mama pe el de filosof rockerist! umplându-l de bale pe amândoi obrajii.

Acum, însă, Pârtzului îi treceau alte ielea prin minte: o cucuvea împroşcată cu vopsele de cele mai felurite… nişte călimări care i se vărsau în vene, alungindu-i chipul în formă de peniţă… o drezinuţă pe LSD… de-ăştea.

– „Thought I oughta bare my naked feelings”, intră el puternic la ultima strofă a „The Final Cut”-ului, în sprijinul Psihedelicului. Mike, care încă avea căştile pe urechi („Доброе утро, тетка Лена!” – „Bună dimineaţa, mătuşă Lena!”), crezu că fusese strigat, dar ceilalţi doi îşi vedeau de treabă. Marghioala cu cea mai dragă inimă i-ar fi susţinut, dar nu ştia versurile. Pilotu’ zâmbi, dându-şi seama ce cântau, le ură, în rusă, „spor, tovarăşi!” („yдачи, товарищи!”), apoi îşi văzu mai departe de azbuchea lui. Leopoldina asculta cu respectul profanului care, deşi nu înţelege pe de-a-ntregul, intuieşte că este vorba despre ceva mai „pe-aici nu se trece”, aşa… Aproape la fel cum avea să facă, peste ani, Emilia Zugschnauze, deşi nemţoaica avea să priceapă mai bine mecanismele rockului, acţionate, printre alţii, de către lolăitorul ei bărbat, la a cărui nuntă Johnny The Nox avea să observe, spre hazul general, că, dacă soarta ar fi vrut „Emilia-Mike”, toţi ceilalţi ar fi trebuit să îşi păzească pielea, în eventualitatea unui nou pact Ribbentrop-Molotov, la fel cum, la nunta lui Mike cu Marghioala (înainte de care  Ion şovăise straşnic dacă să se dea sau nu bolnav, astfel încât să se cruţe de priveliştea celor doi), Clapeshinho observase:

– Marghioalo…

– M? îl întrebase ea mai mult din sprâncene, în timp ce gura îi era plină cu o sarma pe care o băgase întreagă. Fiindcă trebuie spus că, pe cât era de graţioasă pe scenă, pe atât era de gămană în afara ei. Mikey vedea el că începuse să se îngraşe, dar, atât timp cât femeia era în stare să provoace, în alcov, dialoguri precum cel de mai jos, totul era cât se poate de bine:

– Îţi plăcu, soldat?

– Permiteţi să raportez: îmi plăcu! Război total!

– Drepţi!

– Ordonaţi!

– Aviaţie inamică la ora 6!

– Servesc patria!

Şi, cu un „jjjiiiuuu” energic, fostul locotenent se arunca destoinic, reocupându-şi poziţia de la coordonatele iniţiale. Şi aşa s-ar fi aruncat şi atunci, la nuntă, încălzit de ţuicile introductive, dacă nu ar fi fost înconjuraţi de atâta lume, printre care şi Ionelio, care îşi continua dialogul cu Maria:

– Mă gândeam că bine ai făcut că ţi-ai păstrat numele. Că, adică, nu l-ai pus pe Nazarov în coadă…

– Tailgunner! exclamă Mihail-Cristian, cu obişnuitul zâmbet al glumelor milităroase.

– Da… Altminteri, cum te-ai fi semnat?

– Maria BSN! rânji Mishu, larg şi triumfător, având grijă să intoneze ca şi cum ar fi stat o virgulă între cele două cuvinte. Hah… LOL… Asta ar fi ca atunci când te-ar chema Vasile-Anton Ginel şi tot cu iniţiale te-ai iscăli, dar atunci…

– Hai, gata-gata! râse Mike, roşu nu atât de necuviinţa glumelor, cât de gândurile ce îi încolţiseră pornind de la ele şi de la mişcările gurii în tempo masticando a mâncăcioasei lui soţii. Aşa glumea ea: „tempo masticando”, explicitându-l uneori: „allegro ma non troppo e molto espressivo”.

Dar asta fusese altă poveste… Acum, în vara lui 2022, ocheadele pofticioase ale celor doi nu mai aveau loc decât între două conjugări ale Pilotului, atunci când acesta venea să soarbă apă din bidonaşul aflat lângă piciorul Mariei, făcându-se, câteodată, că le confundă pe cele două…

Pilotto Pronosport (după cum îl poreclise impresarul cu câteva zile înainte, datorită faptului că purta aproape întreg norocul formaţiei) era organizatorul excursiei de acum în Deltă, întrucât, în primele două zile, martorii urma să stea la nişte rude de-ale lui, la o familie de lipoveni a căror fabrică de conserve din peşte, înfiinţată la finele anilor 2000, ameninţa să mătrăşească întreaga concurenţă străină din România, treabă tărăgănată doar de către naţionalismul în gol al oltenilor de la Corabia, care se retrăseseră din sindicat deîndată ce văzuseră că lipovenii ajunseseră în fruntea lui. Degeaba le explicaseră tulcenii că nu era vorba de nici un imperialism, că turcii băteau cu berbecele concurenţei în porţile cetăţii româneşti a conservelor de peşte… oltenii rămâneau pe poziţii:

– Lasă, mă, rusnacilor – faceţi gaşcă, dacă vreţi, cu tătarii voştri din Constanţa.

– Bă, fraţilor, ce-aveţi? Uite: orşovenii n-au nici o problemă – sunt ei între ei la conducerea întreprinderii; la vârf, nu e nici un intrus străin…

– Orşova nu scrie după dictarea Rusiei! le-o retezaseră corăbienii.

– Bine, cobiliţarilor… Să nu ziceţi că nu v-am spus…

Ce-i drept e drept: lipovenii din Tulcea, precum şi tătarii din Constanţa, aveau tarife preferenţiale pentru ruşi şi ucraineni, dar asta doar pentru că, altminteri, foştii sovietici ar fi cumpărat mai degrabă de la turci, numai şi numai ca să şunteze România. Corăbienii nu aveau cum să priceapă asta: negoţul lor cu bulgarii şi cu sârbii mergea îndestulător, al orşovenilor, la fel (cu bulgarii, sârbii şi ungurii pe deasupra), însă cei de la Orşova, mai prudenţi, rămăseseră în sindicat, gândindu-se că, atâta vreme cât pe malul drept al Dunării nu domnea cineva de calibrul lui Tito, Serbia era, totuşi, expusă poftelor americane, iar în Ungaria puteai să te încrezi tot atât cât într-un cuţit aruncat în sus.

De-asta erau necăjiţi lipovenii. De la un timp, îl întrebau pe Mikey dacă nu cunoştea pe cineva printre separatiştii de la Corabia, cu care să stea de vorbă pe îndelete. Mihail Mihailovici nu găsise pe nimeni (nici nu prea stătea bine cu timpul, între concerte şi zboruri, acum comerciale), aşa că, în momentul de faţă, când îşi aducea aminte, ofta, ofta… până când, la un moment dat, izbucni:

– Bă, dac-aş avea bani ca lumea, le-aş cumpăra eu fabrica sărăciilor ălora din Corabia!

– Păi, ce, bă, Marghioala nu-ţi ajunge? rânji mirat Psihedelicu’.

– Heiii… Porcule! sări Maria, râzând, şi începu să îl pălmuiască pe textier peste grumaz. Veto, ‘l auzişi ce zise? Dă-i şi tu una din partea mea! Cu efect.

Dar Veta îl muşcă pe Vali de gât, suflând pe nări, încet, de-a lungul întregii jugulare psihedelice, fapt ce îl electriză pe Lynx din ultimul fir al cozii până în vârful sandalelor şi îl făcu să se răsucească spre ea, să o cuprindă pe după mijloc şi să o pupe apăsat, grohăind de plăcere, până când o irită, până la geamăt, cu mustaţa lui pe oală, tronând deasupra ciocului de sub buză ca aripioarele deasupra tirbuşonului pe jumătate înşurubat. Fireşte, dacă Mishu ar fi auzit cuvântul „aripioare”, ar fi dezvoltat comparaţia; din păcate, el nu avea acum urechi decât pentru plaiurile Leopoldinei, de la serpentinele Lazului, unde îţi murea semnalul, până încolo, către Râpa Roşie, pe terasele căreia o mână gospodară plantase din nou vii şi le ţinea în grijă ca pe copilu-al din faşă.

– Îmi mai cânţi ceva, Psssihedelicule? se deşteptă Veta din moţăială.

– Ce să-ţi mai cânt?… „Tescovina trubadură”…

– … „Comină de-i ziiice”… râse Mishu, amintindu-şi de Ion, care compusese muzica demult de tot, în ultimele luni de martorie statuisto-mochetistă, pe când el, Noxul, încă era într-a XII-a şi mergea la Bucureşti, pentru pregătire la Grafică. Dealtfel, mare parte din cântec în tren fusese lucrată, de către tandemul Nox & Psychedelic. LOL, bă, Lynxule: ce-o face Ion acum?

– Ce să facă… Martoreşte pe la opinca lu’ Burebista, eşuă Vali în încercarea de a fi serios împotriva clăparului secesionist.

– Mmm… gemu Veta, deranjată. Lasă-l tu pe Ion şi cântă mai departe.

– „Aruncată-n bătătură,/ Stă-ntinsă complice…”

– „Stă-ntinsă complice…”, făcu Mihai ecoul pentru ultimul vers.

– Bă, hai că cre’ că vine trenu’, le destrămă Nazarov feeria.

– Du-te, mă, de-aci, c-aşa ne minţişi şi pân-acu’, îl repezi Marghioala.

– Stai, să vedem…

– Vezi tu – nu ne scula pe noi.

Alarma se dovedi a fi falsă. Singurul lucru care strică armonia martorilor fu frâna puternic scrâşnită a unei locomotive, pe care o văzuse Mike în zare, confundând-o cu trenul lor, care avea întârziere deja o jumătate de oră, fiindcă venea tocmai de la Belgrad. Fireşte că, în momentul în care locomotiva îşi ţipă frâna, toţi martorii reacţionară cumva: Poldi şi Maria îşi astupară urechile, Vali îşi dădu ochii peste cap, Veta se cuibări mai adânc în el, iar Mishu se porni să râdă, contemplând ce făcea Pilotu’. Pasămite Mikey mima o chitară electrică, pe sunetul locomotivei, scuturând de râs burta mecanicului, care sună scurt sirena, în semn de salut faţă de nărodul în tricou cu Iron Maiden care se prostea chitaristic, topind oareşicum monotonia „te duc-te-aduc”-ului feroviar. După acest mic spectacol locomotiv-pilotăresc, fiecare îşi reluă locul, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic altceva decât, să zicem, un mic pogo cu Romi.

– Ştiaţi că patru locomotive ca asta ar fi de ajuns pentru o armă sonică? făcu Leopoldina ochii roată, zâmbind inocent.

– „Diiid you know?”… o îngână Veta în engleză, amintind de începutul pinkfloydianului (davidgilmourianului, mai precis) „Poles Apart” şi, o dată cu el, de seara în care îl cunoscuse pe Vali…

– „It was all going to go/ So wrong for you”… continuă Psihedelicu’. Iar amintirile dădură buzna prin lespedea timpului…

Anunțuri

2 gânduri despre „Vali, Veta, soprana şi statisticiana”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s