Cum ia naştere o formaţie

Era un sfârşit de mai cu soare, un „soare de prinsoare”, cum zicea Holloway: adică puteai să pui rămăşag (pe un amplificator de o mie de waţi, în cazul Noxului, pe o sticlă de ţuică „de dinastie” în cazul Printzului – cu care să îşi cureţe gâtlejul înainte de cântări – şi, în sfârşit, pe un stilou cu peniţă nuştiudecare, în cazul Psihedelicului), că un asemenea soare nu urma să mai apară decât, poate, când aveau să fie ei în cărucior, în hamac sau în apă termală, prea bătrâni şi prea apatici ca să se mai bucure de aşa ceva.

Într-o astfel  de zi, deci, în vremurile post-statuisto-mochetiste, şedeau cei trei martori fundamentali înghesuiţi, frăţeşte, unul lângă altul, la o masă mai mult lată decât lungă, în mijlocul căreia ţâşnea un gheizer verde-roşu dintr-un – culmea – gheţar: trei lalele uriaşe, într-o vază, îşi aplecau, curioase, capetele spre cei trei roacheri, care mâncau ciorbă. Johnny înghiţea absent, privind în gol spre lalele şi numai din când în când scotea câte un oftat. Nu puteai şti dacă oftatul era pricinuit de vreo emoţie ascunsă, roşind sfioasă precum corolele curioaselor, ori de constipaţia care îl chinuia de vreo cinci zilişoare şi care, pe lângă rumeneala din obraji şi vinişoarele de pe tâmple, îi produsese clăparului o mutaţie în imaginarul religios, făcându-l să viseze un rai cu lapte şi bere. Singură ciuperca atomică de pe capul clăparului dezminţea, ţeapănă şi patriarhală, starea generală de pleoşteală şovăitoare a Noxului, cunoscută mai larg sub numele de „melancolie” şi adeverită de către buzele groase, dar nu revărsate, ci stând retrase, apropiate una de cealaltă, ca doi supravieţuitori într-o casă bombardată, care stau lipiţi unul de celălalt, spate-n spate, şi macină în ei înşişi întâmplările care i-au luat la şuturi şi la bombe până atunci. Buzele acestea ciudate, zic, nu erau revărsate, ci, stând cuminţi una aproape de cealaltă, ca şi cum peste ele ar fi fost aşezat un geam, te făceau să te aştepţi ca, din clipă în clipă, să se derive negativ a doua oară, adică să îşi frângă în jos colţurile, într-o concavitate usturător de secetoasă pentru sufletul muzicianului, care „prea pui totu’ la inimă, Ioane, LOL”, după cum martorisea Pârtzu’, care, acum, mânca plin de o importanţă involuntară, izvorâtă nu atât din firea lui, sinceră, uneori, până la morbiditate, cât din rânjetul hendricesc (nu, nu „hendrăcesc” – Plodu’ nu avea nimic răuvoitor în el), ce îi zburlea perciunii de plăcere şi îi dezvelea dinţii cei mai sănătoşi din zona statuie-Mocheta, rânjet adresat celor doi martori care îl flancau şi care erau prea ocupaţi ca să îl observe: unul cu oftatul, celălalt cu mâncatul. „Folku’ şi Porcu'” se găseau şi aici, dar într-o formă cât se poate de idilică.

Folku’ cânta („liricea”, după o vorbă de-ale Clapeşului) despre martorie, despre fete graţioase (de la hamburgherici la aschiloambe), despre verdeaţa sfătoasă de la statuie şi din jurul bisericii, despre betonul şi mozaicul de pe terasele Mochetei, pe care călcaseră, odinioară, rockerii de aur ai Craiovei, în drumul lor spre sălile de concerte, unde nu prea mai aveau nevoie de picioare: mulţimea îi purta pe braţe…

Porcu’, de cealaltă parte (a Printzului, normal), scria grohăiturile cele de of, vai şi hai-hai-hai pentru Folk, ridicând altare ba câte unei şaormici sau câte unei „două beţe-nfipte-n fund, aparat de mers pe drum” (de cele mai multe ori, la insistenţele Folkului, fiindcă lui îi plăcea aşa ceva – „aşa atât de puţin ceva”, după cum râdea Porcu’), ba câte unei formaţii care rupsese scena-n două, ba locurilor craiovene de veşnică ori vremelnică martorie: statuii, Mochetei, curţii interioare a blocurilor din spatele cofetăriei Amandina sau rondurilor din spatele Teatrului Naţional, printre care se dădeau martorii cu plăcile, cu rolele sau, mai rar, cu bicicletele – ăsta, printre alţii, fiind Vali, care era prea butufan să înţeleagă cum funcţionează echilibrul pe role şi pe placă.

Acum, însă, Lynx nu se dădea cu nimic, ci făcea ca mâncarea să se dea pe gâtul lui cu trenul – cu TGV-ul chiar: Texteş mânca cu toată fiinţa sa, până la cacofagie: obrajii umflaţi, ce prevesteau o fleoşcăială în viitorul îndepărtat; degetele scurte şi cărnoase, deliciul diverselor mamai, la ciupire, atunci când era mic; burta în terase; gambele puternice, obişnuite cu mersul pe vârfuri – toate tremurau de voluptatea mâncatului, vegheate de laurii de transpiraţie care îi furnicau pe frunte şi care, atunci când li se termina domnia, luau un binemeritat repaus, relaxându-se („nirvănindu-se”, vorba Stelului) în iazul cu verdeţuri şi carne, din castronul de caolin, mai dihai decât nişte călugări shaolin.

– Hhh… începu Vali să râdă de parcă s-ar fi sufocat, producând un sunet ca pompa când umflă roata. Hhh… hăhăhăhăhăhăhăhă…

– Ce râz’, bă, aşa? LOL, se trezi Mishu The Prince din visarea lui.

– Mmm… gemu şi Ion, deranjat din gândurile lui siropoase.

– Bă… Oaaa…

– Hai, zi…

– Ştiţi că azi-noapte am ajuns de la Bucureşti, da?

– Da.

– Cu trenu’, nu?

– Cu. Şi… Da’ staţi, să iau nişte piper.

– Hai, bă, nu ne mai ţine-n şah!

– Ho, bă, Ioane, că nu dau… păianjenii, rânji Vali către Mishu, care se porni pe un râs de fu cât pe-aci să cadă pe spate de pe scaun.

Pasămite, în acele luni, Ion era pe felie cu una înaaaltă-înaltă şi slabă (de, vorba Mike-ului: „nu puteai s-o pui punct de reper pe un teren de trageri decât dacă erai lunetist”) pe care o chema Ionela şi care îşi luase, din partea Mishului, cu un zâmbet hendricesc şi un „LOL” expresiv (nu, nu se cobora la nivelul espresso-urilor; Printzu’ bea numai cafea boabe, cumpărată cine ştie de unde, pe care el însuşi o punea la prăjit, apoi o măcina, cu răbdarea sculptorului chemat să ridice Columna lui… Burebista, de exemplu), porecla de Arahnela. Eh şi Nela asta era cam miserupistă (misefâlfâistă, de fapt): dădea pe la statuie doar când avea ea chef, îl suna pe Ion la fel de des ca eclipsele de lună… Şi răspundea la telefon aşijderea, atunci când o suna Johnny. Şi de-asta era acum clăparul aşa de stătut şi n-avea chef de nimic: toată ziua se consumase, sunând-o şi răs-sunând-o.

Eh… dar, acum, Clapeş avea ocazia să iasă din mahmureala asta a lui şi să asculte ce le deversa Texteş:

– Bă, martorilor, ştiţi c-asear-am venit de la Bucureşti, da?

– Da.

– Aaaşa. Să vedeţi fază: mă suii eu în tren pe la 8 fără un sfert, după ce se oprise vârtelniţa de gânduri legate de licenţă şi după ce îmi păcălisem stomacul cu o nuga şi-o apă plată, m-aşezai acolo, în compartiment, frumos… şi zic: ia să-l sun eu pe Nelu Mierloi, ca să-i spun un banc pe care-l copsei azi-dimineaţă. Ba nu, să nu greşesc: pe Nelu, îl stresasem pe la prânz. Acum, îl sunai pe Radu, pe Madagan. Mai dădui eu un telefon-două pe la nişte prieteni de la cămin, ca să văd ce făcură la examen, apoi, închisei aparatul de cancer şi scosei o carte, pe care-o ronţăii până după Videle, când aţipii. La Roşiori (următoarea gară după Videle), hâââţ: frână. Mă trezii, mă uitai pe pereţi o vreme, după care, tresării: mă, ce se-aude? Pe coridor, nişte şocâţi cu gura mare zornăiau nişte zaruri şi târşâiau nişte puluri. Mă, zic: să mă duc… să nu mă duc… Mă mâncau degetele. Mă dusei: „– Bună seara. – Bună seara. – Primiţi un străin la masă? – Păi, ştii să joci?”

Ce s-o fi gândit el, văzându-mă cam la patru ace: „Ce să ştie fanfaronu-ăsta?”?

Mă uitai aşa la ei, dintr-o parte: „mă, puţă… mă, copii, mă… nu vă jucaţi, mă, cu focu’…”

Eee, şi ne-apucarăm… Fu al doilea adversar din toată istoria mea de tablagiu, care să joace adevărat: deschis până-n pânzele albe.

– Păi, care-a fost primu’? îl întrerupse Mishu.

– Eee, care… Mike, normal.

– Mike The Lucky Seven, rânji Pârtzu’, dând din deget, ca şi cum ar fi spus: „Ehe…”.

– Aşa. Zi mai departe, îşi mai ieşi Ion din amorţeală.

– Aşa, da. Juca, al naibii, deschis până la os. Ce protecţii? Ce porţi? Ce fugi? Ce muierisme de-ăştea? Parcă şi-ar fi sfâşiat cămaşa şi şi-ar fi arătat pieptul: „Trage!”. Da’ nici eu nu fusei mai prejos; dealtfel, dintr-a zecea, nici nu concep să joc altcumva decât deschis.

Şi-aşa fu cu omu’: unde-l prindeam, acolo-l trosneam. Şi el pe mine la fel. Ce război de tranşee, să faci porţi în casă şi să-l aştepţi pe adversar să pice-ntre ele? Nu, tatule: anul 1914 – război de mişcare.

– De mişcare, ă? zâmbi Ion, încă visător. Parcă şi vedea oştirile învălmăşindu-se: pe Drina şi pe Sava… la Tannenberg… pe Marna… şi, deasupra răniţilor, veghind ca un donjon asupra şanţului cu apă, cu părul strâns în coc şi cu inima strânsă într-o capsulă, doctoriţa de război…

– Cum mă vezi şi cum te văd, îl trezi Psihedelicul din visare. Pe la Drăgăneşti, se dădură oamenii jos, aşa încât n-avuserăm vreme decât de două meciuri: primul fu marţul meu, al doilea fu linia lui. Deci, avusei 2-1.

– Maestro!… îşi desfăcu Mishu braţele, descriind, în acelaşi timp, mici spirale cu ele.

– Margareto!… râse Lynx, repetând gestul.

– Bă… încercă Ion să pară mustrător, deşi îi încolţi un surâs pe figură. Lasă-l să povestească. Zi, bă, bărbosule, începu el să râdă de-a binelea, în timp ce bărbosul îl apuca pe după umeri cu o mână şi îl trăgea spre el, în semn de consolare pentru Arahnela.

– Da, mă: se dădură oamenii jos. Şi trenu’ taca-taca,taca-taca… o luă din loc. Şi n-apucai eu să zic bine „capra calcă piatra, piatra crapă-n patru”…

– Sau „Stanca sta-n castan ca Stan”, râse Mishu.

– … aşa, că şi ajunserăm la Caracal. Da’, în drum spre Caracal, altă minunăţie: până să mă iau la trântă cu tablagiu-ăla (pe care-l chema Doru, da’ putea la fel de bine să-l cheme Termidoru’ – ce treab-aveam eu?), până să mă iau eu la trântă cu el, mi se păruse mie că văd nişte străfulgerări pe geam, da’ zisesem: „eh… or fi de la pantograf”.

– Pantograf

Şi-Erotograf

Dau asalt în deal la graf! începu Mishu să ţopăie, în drum spre oala cu tocană de roşii şi carne de curcan, moment în care Ion se trezi de-a binelea şi începu să se ţină cu mâinile de burtă, de râs:

– Şi-Aerograf, Mishule… Ca să fie aşa… de anvergură.

– Şi… plastograf, încheie Psihedelicu’, dornic să îşi revină la povestire. Ce ziceam? De străfulgerări din pantograf. Mă, da’ ce pantograf să fie ăla? Că străfulgerările se ţineau lanţ, se-nteţeau şi se umflau. Şi, tot aşa, pân-ajunserăm la Drăgăneşti şi coborâră oamenii de care vă spusei. Dup-aia, m-apucai să bântui coridoru-n sus şi-n jos, că n-aveam stare. Găsii un compartiment gol şi cu becu’ stins, la capăt, aşa că m-aşezai în el.

Aaa… parfum: aveam, nene, o privelişteeee… de murea calu’, nu alta: ceru’, cât era el de negru, odată-l vedeai: trosc! trosc! bliţ! bliţ!… fulgere. Şi, la lumina fulgerelor, câmpia cu tot felul de stâlpi şi de valantoace de arbuşti, luminaţi laolaltă de fel de fel de sclipiri ale căii ferate, de mai-mai că-mi venea să cred că – mai ştii? – căşunaseră Furiile pe noi, accentuă Vali primul „i”.

– Diariile nu căşunaseră pe tine? rânji Pârtzul Întunericului.

– Mai bine-ai căşuna tu cu o boabă de piper, că nările-ăşte-ale mele abia aşteaptă să sară din loc…

Da, mă: mă uitam la fulgere şi mă gândeam: „Ce face, vere? A-nviat Eisenstein şi nu m-a anunţat? Ia uite la el, neserios e…” Repede: aparatu’, să filmez. Apucai să filmez cam un minut, după care îl lăsai la o parte, că mi se scurgeau ochii după ce vedeam, iar el nu avea suficientă lumină ca să filmeze cum trebuie. Dup-aia, deschisei fereastra: uuuhuhuuu… aer cât cuprinde, de parcă eram Mike în planor, cu geamu’ deschis. Tâg-dâm, tâg-dâm… tâg-dâm, tâg-dâm… şi fulgerele: flaş-flaş! flaş-flaş! Ajunserăm la Caracal.

– La… Eee… hehehe…

– Hai, gata! Mersi c-aduseşi piperu’. Staţi aşa, să mai iau o-mbucătură.

Aaaşa… La Caracal. Mă ridicai şi deschisei mai mult fereastra, ca să scot capu’. Stăteam şi mă uitam ca prostu’ – nu mai aveam nici un cuvânt în mine. Stăteam… Bă, ştiţi cum stăteam? Ca peştele-ăla-n apă care se uită la tine şi dă din buze, mut… Aşa stăteam şi eu. Abia când se puse trenu-n mişcare, izbucnii, către ceru-ăla ca dintr-un tablou de Bosch. Un răcnet, aşa – atât reuşi să-mi iasă: „Feodor Mihailovici! Frumuseţea chiar va mântui lumea!!!” Uu! îmi zvâcnii braţele în sus, ca şi cum aş fi aclamat pe cineva.

– Uuu! îi repetă Mishu gestul, dar nu observă că avea solniţa în mână, aşa că umplu de sare masa şi podeaua.

– Ce eşti, mă, zăpăcit aşa? zvâcni Ion, ajutându-l să şteargă. Băăă… făcu el, ca şi cum ar fi spus: „cu de-ai ca tine m-a blagoslovit soarta pe mine?”

– Eee, ho, că strângem dup-aia. Zi, mă, Psihedelicule.

– Aşa. O izbucnire, aşa, de entuziasm… ca la fotbal, când dă echipa ta gol. Apoi, dup-aia, mai încet: „iar Craiova nu va retrograda…”

Şi era gata-gata să m-apuce tânjirea, dacă nu observam ceva foarte simpatic.

Întâmplarea făcu ca, în timp ce eu urlam, trenul să treacă prin dreptul unui beţiv, care tocmai îşi vărsase udul pe un stâlp, iar acum se încheia la şliţ. Săracu’ om… când auzi strigătul meu, crezu că îl salut sau ceva de genu’… În tot cazul: îi transmisei entuziasmul. Începu să se agite pe-acolo, în ceva ce se voia un salut de om trezit din beţie de către cine ştie ce idee revenită ca mingea scufundată-n apă.

– Bâldâbâc! Bâlâc-bâlâc…

– … Un alt beţiv, ceva mai încolo, pe bicicletă, se uita contrariat la mine. Şeful gării, în schimb, nu catadicsi să reacţioneze nicicum – mai văzuse năroji de-ăştia la viaţa lui.

Eee… Trecurăm şi de gara Caracal… Fulgerele parcă să zic că mai conteniră, dar… intră ploaia-n scenă. Erau stropi de-ăia mari, aşa, de crezui, la-nceput, că sunt boabe de grindină, mai ales că mă-nţepau în palmă. Da’ ei, săracii, de altceva mă înţepau: veneau repede-repede spre mine, se frecau cu aerul şi se-ncărcau electric. De-asta simţeam că mă ciup de podu’ palmei. Bă, martorilor, aţi apropiat vreodată mâna de un generator Van der Graaf, după ce a funcţionat ca lumea? Da? Eh – închipuiţi-vă zeci şi zeci de mici generatoare dintr-ălea, la mine-n palmă.

– Acupunctură.

– Da. Şi stai şi stai pe fereastră… şi zgomot de tren şi fulgere şi locuri pustii, cu arbuşti de-ăia fantomatici, de care vă spusei… şi, din când în când, câte-un loc luminat – vreo benzinărie sau vreun depozit –, dup-aia, iar pustiu… şi, tot aşa, până ajunsei la Craiova. Şi dă-i, ploaie puternică… curgeau şiroaiele pe geam de ziceai „Doamne, ce e asta?” Mă şi gândii: muuulte păcate trebuie să aibă oamenii de pe-aici, dacă îi udă natura-n halu-ăsta…

Eh… aşa şi eu: cu tot cu păcate şi cu două bagaje, ajunsei, de bine, de rău, în gară la noi. Mă dădui jos, mă urcai în taxi (că tot mai ploua), mai stătui de poveşti cu taximetristu’… şi, uite-aşa, mă pomenii acasă. Da’, în taxi, altă parascovenie…

Ce poate fi mai divin decât, după o zi de muncă fructuoasă , un soare de balamuc la prânz şi, pe drumul de fier, gândul că acasă mă aşteptau toate volumele din „La Lilieci”, ce poate fi mai divin ca, după toate astea, deci, să nimeresc, de la gară până acasă, într-un taxi în care se auzea o melodie cunoscută…

– Ce? Ce?

– „N-o fi cumva No Quarter?” mă gândii. Cââând mă uitai mai bine… cd playerul mustea… MUSTEA… de Zeppuri, de Purple-uri şi de ceva din Emerson, Lacu’ şi Hagiu’ (Emerson, Lake and Palmer). Ne-apucarăm la tăinuri, ne găsirăm cunoştinţe comune printre roacherii de-aici, din Craiova… Îl ştia şi pe taică-tu, Ioane.

– Eee, na…

– Dacă-ţi spun…

– Stăturăm de taină… Deplânserăm (mai mult el) soarta tinerilor de astăzi şi a tinerilor rockeri în special… Îi puserăm să se ia la trântă (în amintiri, bineînţeles) pe rockeri cu punkeri, pe rockeri cu discoişti (şaptezecişti, în special), pe rockeri cu glammeri şi chiar pe rockeri cu depeşari… O oră-ntreagă trecu. Ţâţă de mâţă… Singura chestie nasoală fu că mă făcui de basm: mă contrazisei cu el până-n pânzele albe pe tema lui No Quarter: el zicea că e de pe „Presence”, eu că e de pe unul dintre cele patru „Led Zeppelin”-e.

– Cum, bă, să nu ştii? „Houses of the Holy” făcu Johnny The Nox, sfătos.

– Da, tatule… Şi, cum ajunsei acasă, căzui ca secerat şi nu mă mai trezii decât când mă sunaşi tu, la 8, fi-ţi-ar optu-al dreacu’… dădu povestitorul, râzând, un cot uşor în coastele clăparului.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s