Mishu The Prince, între IRR şi MRR

Ajuns la bătrâneţe (vorba vine „bătrâneţe”: rockerul cel hendrixosimil la figură s-a simţit verde până în ultima clipă, până la ultima notă întreruptă din soloul de bass al infravieţii sale – solo cel puţin după moartea tuturor martorilor, mai mult ori mai puţin statuisto-mochetişti), Mishu The Prince s-a gândit că megalitica operă lăsată în urmă ca rocker nu era de ajuns – i s-a năzărit lui ca, în loc să frece mangalul, să scrie o carte despre rockul românesc: să se documenteze, adică, de la Moş Adam (de la Sideral şi Roşu şi Negru, spre exemplu), până la numele mai mult sau mai puţin promiţătoare care apăruseră după destrămarea Jeg Tzappeshlitzului: „Istoria Rockului Românesc”, cu subtitlu: „De la zdranga-zdranga până astăzi”. Se pare, însă, că rockul s-a nărăvit şi i-a arătat Printzului că nu comportă stare teoretică, ci se prezintă în natură în stare cel mult ilustrativă. Astfel, pe la 82 de ani, pe când împlinea opt ani de stat în Italia, şi-a încordat toţi muşchii nostalgiei şi s-a apucat de documentare: a revenit în România, cu tot cu familie, cu gândul de a sta cu chirie doi-trei ani, câţi estima că ar fi necesari pentru adunarea informaţiilor. Însă nu au trecut nici două luni de şedere în Craiova (fiindcă acolo se întorsese, ca să fie direct la ţâţa vacii statuisto-mochetiste), că Stelu’ a avut o cumplită viziune a Iadului. Bine, nu a întregului Iad, ci numai a unui personaj de-acolo: în vis, l-a văzut pe Vali The Psychedelic, chinuit de toţi dracii posibili şi imposibili, Vali care întindea mâinile spre el şi urla:

– N-are soluţie-n punctu-ăla! E asimptotă!!!

Dar, tocmai când un drac făcea fandare spre el, ca să-l înhaţe, Mishu The Prince se trezi gâfâind:

– N-are… N-are…

– Ce n-are, Emiliano? N-are balta peşte? îi zâmbi Alda cu dragoste, învelind Pârtzul cel transpirat cu pătura pe care, acesta zvârcolindu-se, o aruncase de pe el.

– Eee… nimic… Mă-ntâlnii cu Vali, îşi mai domoli Plodu’ gâfâitul.

– În vis? surâse Alda îngăduitor.

– Da… LOL… Zise că n-are soluţie-n punctu-ăla, că cică e asimptotă acolo… Eh.. Vrăjeli. Martorie.

– Hehe… râse italianca-n barbă (în bărbie, na – ca să nu credeţi că era cine ştie ce Don Quijote), ridicându-se în capul oaselor. Să ştii tu că ăla fu mesajul lui ca nu cumva să scrii cartea. Că rockul, adică, e prea nemărginit ca să-l închizi într-o carte. Da… Mai bine-ai face-un muzeu. Care, după tine, poate fi adăugit, pe măsură ce evoluează rockul.

– O fi şi ast-o idee… ridică Mishu din umeri.

Şi s-a văzut că ideea asta a fost cea mai bună: italianca, deşi nu era vreo cititoare-n vise (mai mult cu cafeaua se juca ea), aici, intuise bine. Un an mai târziu, Mishu era îngropat…

Staţi, că nu terminai: era îngropat în aplauze, pe podiumul din faţa Muzeului Rockului Românesc, pe când făcea plecăciunea de încheiere a discursului inaugural: lumea avea să ia contact, chiar dacă la capătul unei arcade de decenii, cu „zilele de-aur ale roacelor române”, cum scrisese Vali pentru formaţie, într-un text de pe albumul „Antonel de Bontonel”, conceput (el, textul) ca o pastişă a „Epigonilor” lui Mihai Eminescu.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s