De ce nu dorea Romi copii şi cum făcea vaca pe vremea lui Mishu

Pe lângă motivele general întâlnite în cadrul martorilor (răbdarea de a creşte un copil şi substanţele cu care intri în contact la un bebeluş), Romi avea o chestie foarte, foarte bizară pe care i-o invoca Oliviei (Măsliniei, dacă ţineţi minte), atunci când aceasta aducea vorba despre orăcăitorii de la casa omului:

– Băi, tatule, băi… Ştii cum sunt nou-născuţii ăştia, Olivia?

– Cum?

– Cum să-ţi spun eu ţie… Ca nişte tentacule pe care nenăscutul le-ntinde către noi. Către mine, mai ales. Nenăscutu-n general – nu plodu’ nenăscut. Ca nişte gheare, aşa, care se întind din întuneric spre mine. Serios: sunt foarte aproape, temporal vorbind, de momentul când nu erau decât ceva care făcea „dâg-dâm… dâg-dâm…” pulsa… fără să se mişte, fără să vorbească… fără să nimic… Deci, e foarte, foarte plauzibil când spun că încă nu s-au desprins întrutotul de domeniul ăla al necunoscutului din care provin. Ei, adică. Şi chiar şi muţenia aia a lor din primele luni – uneori, chiar din primul an –: cine ştie ce ascund în spatele ei? Ce uneltiri împotriva mea… E ca şi cum mi-ar trimite moartea solii, da’ pe uşa din spate, nu pe-aia din faţă. Uite, vezi? Aici, e un punct, aici e altul, arăta el cu mâinile. Şi, între ele, un cerc. Iar moartea nu vine aşa, adică în sensu’ ceasului, ştii? Nu vine cum vine ea normal: de la-nceput la sfârşit. Ci vine (deşi numai ca avertizare… ca memento, aşa) pe parte-astălaltă – şi chitaristul arătă semicercul de jos, dinspre punctul terminal către cel iniţial. Ca şi cum mi-ar spune: „pot să vin prin cine nici nu te-aştepţi”… Doamne fereşte şi apără… bătu Romulus-Anton în lemn. În momente ca ăsta, încep să-l înţeleg pe Nazarov, cu toate superstiţiile lui.

– Romi… te-ai uitat prea mult la „Chucky”… zâmbea Olivia, îngăduitor.

– Eh… uite că muri şi Olivia, muri şi Romi şi tot nu lăsară şi ei ceva în urmă… oftă Mishu, lungit pe fotoliul lui electric, dar nu eclectic, din curtea siciliană. (Dealtfel, Plodului şi oamenii tot aşa îi plăceau: electrici, nu eclectici, epileptici sau ecumenici.) Ei împreună, adică. Că Romi – slavă Domnului: numai „Aprinderile” dacă le-ar socoti cineva, şi tot i-ar ajunge pentru un capitol de istorie a rockului mondial. Da… Păcat că n-a făcut şi el un copil, că, acu’, ar fi fost destul de mare ca să aibă formaţia lui proprie. Şi s-agaţe gagici – lol – cum făceam eu la vremea mea… rânji Plodu’ hendrixiceşte, dând din deget în stilul lui caracteristic, de parcă ar fi vrut să spună: „Eee-e… Pe vremea mea, până şi vaca făcea „Moooooog”… Vaca krautrockiană, adică. Nu-i aşa, bă, Ioane?… Unde eşti?… Nu mai eşti…”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s