O scrisoare a lui Vali către Veta

Ventuză frumoasă şi delicioasă,

Ştii doar că-mi eşti dragă mult mai mult decât îmi e strugurele toamna, când nu este doar copt, ci  chiar începe să facă riduri, dacă ştii cât timp să îl laşi (nu ca ciumpalacii ăia, care îl culeg imediat cum se coace), ştii şi că fac ulcer aici, măcinând în mine fiecare kilometru de azbest care ne desparte, care, după părerea frecangiilor de odinioară, doar stingea focul, dar, în realitate, te şi măcina, aşa cum mă macină ei pe mine-acum, de nu rămâne din mine decât uiumul de texte pentru posteritate. Din posterior, da. Mă macină, m-aracină, mă bacină… bagă boala-n mine. Hârtia asta, săraca, dacă n-ar fi velină, aş fi făcut-o de mult sugativă, de la cât de mult o udai cu lacrimi de dor… Hai, gata-gata, că doar nu sunt Ion sau Mike.

Ce vrusei să-ţi spun… uite, că nu mai ştiu nici ce vrusei să-ţi spun…

A, da: că „inteligenţii” ăştia (înţelegi tu), dacă şi-ar face un limbaj izvorât din propria psiholingvistică, din propriul suflu creator (auzişi? „creator”, nu „creativ”, că toţi papagalii de publicitate sunt „creativi”), atunci ar bate la fund orice încuietoare de buncăr, orice zăvor din oţel suedez, orice…

Copilă scumpă (ai deja treizeci de ani, da’ tot copilă-mi pari… o fi vreun semn de bătrâneţe la mine?… nu ştiu), mă pisez aici de dor, sublimez ca naftalina, iese untu’ din mine… şi nici măcar pâinea ta n-o are… Fiindcă trebuie să-ţi spun: aici, la Balcic, nu e de lene… Poate doar în ceea ce priveşte vizitarea oraşului: am mai fost de două ori pe-aici, dar munca a mare e (fu, adică, pentru că trecu) cu concertu’; în rest, e o plictiseală iii… îîî… haaa… meeen… săăă… ăăăîîî… îîî… aaa… (şi din ce în ce mai multe căscaturi).

Ia uite… iar uitai vorba pe care-o-ncepui… Aaa, da: eşti în Cluj – eşti departe… Eu sunt în Balcic… Mi-e dor de tine ca românului cu istorie de Cadrilater… Şi te iubesc cum iubesc kilometrii pământul pe care se-ntind… (Şi Sistemul Internaţional, care poartă-n el metrul, da’ nu intru-n detalii). Şi marea asta, când mugeşte, face ca vaca fără stăpân… Sau precum biografia fără vinieta de-nceput… Şi ghici cine e vinieta aici.

N-ai fost niciodată pe-aici, dar locurile mă-ntreabă de tine: „Psihedelicule, unde e Veta ta cea sâsâită şi mult prea apropiată de suferinţe ca să fie rea? Unde e fiinţa aia somnoroasă şi nemărginit de frumoasă, care se frânge pentru tine, oridecâte ori ţi-e rău?” Iar Veta e acasă, la Cluj… Printre hardughiile ălea gotice, fără nici un pic de umanitate-n ele… fără nici o Ană zidită la anod… fără nici o statuie martoricească prin preajmă… Doamne… e gol…

Copilă dragă şi infrasonică… heh… am treabă acum: mă cheamă Ozi, că nuştiuce i se arse pe-acolo. Nu întâmplător…

Te contopeşte Vali în el…

Pupici pe ceafă

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s