Castela, Ion şi tatăl lui (partea a doua: interludiu cu Natura)

Roacherii din Jeg Tzappeshlitz nu se drogau. Cel puţin nu atât cât să o ia pe arătură şi să-nceapă a vedea bărcuţe verzi de hârtie, plutind vertical la vale pe o mare muntoasă de pe tavan. Fumau şi ei (adică în afară de Mike şi Vali) câte-o ţigară-două de marijuana, o dată la lună, dar, în rest, nu se omorau. Rar de tot dacă mai luau câte-un LSD, dar atunci mai mult pătimeau decât se bucurau, fiindcă fugea casa cu ei de ziceai că o aleargă un ogar. Echipa de medici-cercetători din care făcea parte Veta reluase studiile asupra LSD-ului ca medicament, iar ce le prisosea vindeau martorilor.

Totuşi, roacherii de pe scenă, la fel precum cei din public, au crezut că au halucinaţii într-o seară, la unul dintre concertele formaţiei, când s-a-ntâmplat ce s-a-ntâmplat, de-ar fi cântat barzii secole de-a rândul de-atunci înainte, de-ar mai fi existat, Barzi, adică – nu secole. Sau mai ştii?

În tot cazul: într-o seară de mai, când înfloreau teii şi cântau privighetorile, de nu-ţi mai trebuia nici un halucinogen, într-un mai în care vedeai pe câmpuri ţărani români (români cu ecou – nu aşa, fitecum!) treierând şi stropind pomii (cu insecticid – se-nţelege), într-un mai… ce să mai… în care numai mort să nu fi fost, formaţia se reîntorcea acasă. „Re-„, da – se mai întorsese pân-atunci, dar acum, în primăvara lui 2035, când până şi limbile ceasornicului făcuseră Alzheimer (iar Veta şi Manuela încă nu aveau leac pentru ele), în maiul acela de bătut plictiseala, în seara aceea de „îîîăăăa… ha… trosc” (vasăzică, de căscat şi de întins), natura se-ndurase de oameni şi dăduse o ploicică răcoroasă (ca şi cum le-ar fi spus: „hai, că tre’ să udăm un pic cu furtunu’ prin curte, ca să se ducă prafu’ „), după care ridicase în palme, ca pe copilu-al mic, un soare ca o simfonie de Haydn, ca şi cum le-ar fi dat curaj oamenilor: „Hai, că încă nu e totul pierdut. Încă sunteţi vii, încă ştiţi să vă bucuraţi de viaţă: să ascultaţi câte-un solo de chitară… să mai mângâiaţi o bucă dolofană… Auzişi, Ioane? Dolofană, nu aschilombică.” Iar Ion răspundea printr-un solo de clape de se udau toate gagicile din primele rânduri… Da’ ce spun eu „se udau”? Se fleoşcăiau de-a dreptul! Şi fiecare îl visa pe Ion amuşinând-o pe unde nici nu te-aşteptai… Nu te-aşteptai dacă erai om cu bun-simţ; dacă erai om cu porc-simţ, ca Vali, atunci te aşteptai.

În seara aceea, deci, în Craiova, storurile se lăsau mai devreme pe la căşi: în ele, rămăseseră doar babalâcii şi ăia care erau prea legumicoli (la ora aia sau în general) ca să mai deschidă uşa frigiderului ori să mai apese butonul telecomenzii; cu atât mai mult să dea o pleată (sau o chelie – după caz) ori un umăr a pogo. Lumea a bună era pe Oblemenco. Nu, nu juca Universitatea. Nici nu cânta Cenaclul „Flacăra” (deşi lui Mishu i se rupea sufletul de dor atunci când bătea, sfios, cu amintirea la porţile Cenaclului): cânta o formaţie stranie pentru vremurile acelea ca un car ce se duce la vale cu piedica pusă. Iar formaţia aceea se numea Jeg Tzappeshlitz. Textimpresarul îi dăduse numele acesta hazliu, temându-se ca nu cumva să cadă în solemnitate ori în siropoşenie (adică în Mike ori în Ion, dar nu asta contează acum), expunându-se, astfel, la hlizirea neroadă, dar deloc nevinovată, a ciumpalacilor care nu ştiau altceva decât să deconstruiască şi să ia în derâdere, până rămâneau fără nici un Dumnezeu.

Era Craiova… Era Craiova până-n măduva oaselor celor şapte martori. Era Craiova lui Marin Sorescu şi a lui Tudor Gheorghe, care acum vibrau, de la şoaptă până la strigăt, în tot ce însemna Jeg Tzappeshlitz: de la peniţa lui Vali până la limesul de orgi cu care urma să se înconjoare Ion… Era Craiova lui Amza Pellea, care acum zâmbea larg în Mishu şi se încrunta în Mike… Era, în sfârşit, Craiova lui Mihai Viteazu, care acum stătea ţanţoş în Romi şi se uita de jur-împrejur, la teii ce încingeau stadionul ca o centură de gloanţe brâul unui soldat… Până şi calul voievodului fremăta, în chitara blondului şi pletosului chitarist, aşteptând ca, din clipă-n clipă, Romulus-Anton să îi dea jăraticul celor două sute douăzeci de volţi, pe care ea urma să îl înfulece în nişte nechezături de s-ar fi sculat din groapă Volta cel cu patru prenume, l-ar fi pupat pe frunte pe roacher şi i-ar fi întrebat pe toţi şapte, laolaltă, dacă n-au cumva nevoie de un sunetist. Moment în care Bogdan „Ozi” Popescu, calm ca un anchetator la începutul interogatoriului, l-ar fi invitat să steie jos (nu pe steiuri, ci pe butuci, ca-n barurile de roacheri în care hălăduiau ei la sete), să ia ei doi câte-un vin şi câte-o pereche de picioare de broască, apoi să îi arate el, Volta, lui, lui Popescu, cât de meşter se dovedeşte într-ale sunetismului.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s