Manuela, Cremilia, Nobelul şi rasismul (părţile unite)

Fata aceea din bar care se uitase chiondorâş la Psihedelic, din cauza bancurilor lui cu Michael Jackson, nu era altcineva decât Manuela Petraşcu, nu atât viitoare Nazarov, cât viitor genetician care, la apogeul carierei, avea să descopere leacul pentru Alzheimer, împreună cu Mira-Elisabeta Cepta, nu atât viitoare Busuioc, cât viitoare laureată a premiului Nobel. Nu singură – se-nţelege –, ci împreună cu o echipă de medici din cele mai variate ramuri.

Ela (Veta începuse a o numi aşa pe Manuela, fiindcă se săturase până-n gât să îi vadă pe martori mustăcind la auzul prenumelui complet al geneticienei), dacă o vedeai, nu ţi se părea mai mult decât o blondă oarecare, sclifosită şi ofuscabilă la cea mai mică neregulă în rândurile cromozomilor, dar şi la cel mai mic calambur de care se simţea vizată. Totuşi, Mike Pilotu’ reuşise să facă pe arheologul: să pătrundă dincolo de aparenţa asta de fâţă şi să descopere o femeie capabilă de o iubire atât de tumultuoasă, încât, uneori, mai că îi pierea dorul de F-urile lui supersonice, din armată. Barem din alcov ce povestea… te făcea să roşeşti, nu alta! Sau să-ţi curgă balele – depinde care martor erai: Ion sau Romi. Totuşi, istoriile de budoar le povestea numai atunci când soţia nu era prin preajmă, iar dorinţa de ciumegeală îi lua locul. Ela era şi cu nouă ani mai jună decât Mike, aşadar cu atât mai mult îl păstra tânăr. Eee, da’ Mike avea el o trăsătură a lui patriliniară: nu îşi arăta vârsta. Martorii îl ştiau pe tatăl pilotului şi chiar pe tataie-su (pe acesta din urmă, numai din poze), care făcuse războiul ca mitralior şi trăise de rupsese pământu’, şi puteau adeveri (ei, martorii) acest fapt, cu vârsta. Păi, ce: peste ani şi ani, când Mishu The Prince se bâţâia pe fotoliul acela electric (eclectic, din fericire, nu era – Printzului îi plăceau oamenii şi lucrurile dintr-o bucată), făcând să se bâţâie, în amintire, şi dătătorii de cap de la statuie şi Mocheta, păi, ce, zic: soţie-sa, Alda, când a văzut ultimele poze cu pilotul, nu a oftat din rărunchi, mai-mai să-i dea lacrimile? Aşa a spus:

– Ce-o fi fost cu băiatu-ăsta, Mishule, de s-a avântat el prin ale coclauri ruseşti?

– Ce băiat, femeie, că era moş în toată regula!

Pasămite, după cincizeci de ani, Mihail Nazarov începuse să chelească, iar în momentul te zero plus delta te (cum se fasolea, câteodată, ingineru’ de Radu Madagan), în momentul dispariţiei, deci, nu mai avea nici bărbuţă (i se pusese pata pe ea şi şi-o răsese, de când capul îi rămăsese fără păr), aşa că înfăţişarea de copil teribil, cu privirea aceea desprinsă parcă din copertele albumelor de Metallica (privire  cu care îşi obişnuise martorii încă din miezul statuisto-mochetist al anilor 2000), înfăţişarea lui Mike, aşadar, era acum desăvârşită.

Ela, după cum spuneam, era un paradox pentru străini: nici unul dintre ei, vâzând-o la televizor, la Nobeluri, nu îşi putea explica în ce chip făptura aia mâţâită, cu sprâncenele ridicate pe măsură (pe măsura firii pe care o dezvăluiau, adică), cu paraverbalul acela (care parcă spunea: „Dacă nu nouă, atunci cui? Păi, nu vedeţi? Ete colea: medici de medici de ţâţă de mâţă de vraci, de neam de neamu’ vostru n-o să mai moară de Alzheimer de-acu-ncoló”), cum de fusese în stare fiinţa aia să pună gheara (o gheară foaaarte atent ojată şi decuticulată – nu aşa!) pe premiul Nobel. „Uite că putu!” râdea inima-n Mike, de mândru ce era, anticipând, după cum am arătat, reacţiile scepticilor. „Şi să dea dracu-n voi, de putori de la ziar, dac-o să-i găsiţi vreo bubă-n cap!” continua, tot în gând, dar pe alt ton, pilotul cel copilandru la faţă.

Manuela, din fericire, nu a avut nici o fricţiune cu jurnaliştii, decât, ici-colo, câte-o muşcătură de babă ştirbă, la adresa miorlăielii sale. „Eee… de-asta tuşim noi acu’…” zâmbea Mike The Lucky Seven şi o pupa tandru pe funda din creştet, pe care dr. Petraşcu-Nazarov nu a încetat să o poarte nici chiar atunci, în avion…

Nevasta Mike-ului a putut sta liniştită în privinţa asta; nevasta Mishului, în schimb, nu prea. O dată numai a avut de furcă – o dată, da’ bună.

În vara lui 2009, Ministerul Sănătăţii de atunci descoperise roata: făcuse public faptul că solarele sunt cancerigene. În vara lui 2024, un nou Minister al Sănătăţii interzicea total solarele. Ţara, încet-încet, începea să se vindece la cap…

– De ce nu vine ea la mine? zâmbea Veta. Ţi-aş face-o bine cât ai zice „Nox”, îi explica ea lui Vali, care lucra la un scenariu.

– Jap-jap… Trosc-pleoţ! îi răspundea Vali (din vorbe, nu din fapte – Doamne, fereşte!), mai degrabă cu gândul la acţiunea din textul de sub stilou, decât la spusele femeii.

În zilele acelea, deci, dispăreau solarele. Presa era isterizată: jumătate de fericire, că pierea o sursă de cancer de piele, jumătate de furie, că statul încălca libera iniţiativă (şi le lua şi patronilor din venituri, fiindcă unii proprietari de trusturi aveau şi aşa ceva în posesie, dar asta nu mai răzbătea la urechile oamenilor. Ale botpunătorilor, adică). Bine… jumătăţile ălea nu erau chiar perfecte – mai exista o fărâmă a presei: aceea a teoreticienilor conspiraţiei, care acum stăteau cu buzele umflate – pierduseră o direcţie de agitaţie apocaliptardă, iar acum dădeau din buze, ca peştii în acvariu.

Oricum: în acel context, erau toţi Jeg Tzappeshlitzii, cu tot cu impresarul, la masă la familia Bercea. Până să se aşeze ei ca lumea, televizorul de pe terasă mergea cam în gol, fiindcă nu se uitau la el decât tangenţial, atunci când constipaţii de pe ecran îşi ridicau vocile, după care martorii îşi întorceau privirile în altă parte, dezamăgiţi de faptul că buba de pe sticlă se tot umfla, se tot umfla, dar nici de-a dracu’ nu se spărgea într-o bătaie gospodărească… nici măcar o flegmă-ntre ochi nu se străvedea.

– Hai: poftă mare, îşi roti Emilia ochii peste oaspeţi. Vorba vine „oaspeţi” – fiecare martor avea uşa deschisă la ceilalţi. Singurii pe drept numiţi „oaspeţi” erau chitaristul armonic şi bateristul, cu soţiile lor, nişte adventiste radicale, care nu vedeau cu ochi buni nici rockerii, nici vizitele celor din altă religie. Ele tot trăgeau de soţii lor: „lăsaţi, vere, muzica aia de satanişti!”, dar lor le venea greu să le explice că acolo rupi ceva din tine şi îl dumici în ciorba inspiraţiei: câte-un pic, câte-un pic, câte-un pic… până când se formează un continent. Un continent care, după aceea, nu avea cum să fie continent: erupea. Şi erupea în nişte solouri de te rupea. De rămâneai – tu, ca spectator – ca şi cum ţi s-ar fi rupt băierile ochilor sau ca şi cum ai coborî în fugă, cu braţele deschise, un drum care se termină în mare. Adventistele nu puteau pricepe aşa ceva; Sandu şi Gabi le luaseră cu ei la două-trei concerte, dar ele stătuseră ca momâile – nu-nţeleseseră nimic.

Cu toate acestea, acum, familiile celor doi instrumentişti şedeau, mâncau şi tăinuiau cu ceilalţi: femeile cu o vizibilă îngrijorare în glas, iar bărbaţii cu o blazare de învinşi pe chipuri. Televizorul încă funcţiona: schelălăielile continuau, dar, pe plan acţional, sufla vântul.

– Beeei… se ridică Vali, chinuit că nu-i tihnea bucătura. N-o ţine numai pentru tine, câine ce eşti, surâse apoi către Mishu, scoţându-i telecomanda din buzunarul tricoului, după ce se uitase-n stânga şi-n dreapta după ea. Pot să schimb canalu’? făcu el ochii roată către martori, în oftaturile generale, de uşurare, ale lor şi în „LOL. Normal că poţi”-ul Printzului.

– Las pe-‘sta cu războiu’? Ceilalţi ridicară din umeri, dar Mike făcu ochi cepoşi şi îşi lungi gâtul înainte.

Încet-încet, atenţia martorilor începu să patineze. Numai Pilotu’ şi Psihedelicu’ se uitau la documentar ca baba la popă; în rest, lumea formase bisericuţe… n-avea treabă. La un moment dat, ce-i vine lui Romi, c-o-ntreabă pe Cremilia:

– Doctor Zugschnauze… accentuă el cu o caldă ironie.

– Zi, cobzar bătrân… Cobzaru’ bass şi samsaru’ văd că-nţepeniră… înţeleniră chiar… cu ochii la tivic, zâmbi nemţoaica, aducându-şi aminte de letopiseţele recent citite, dar şi de felu-n care prescurta ea „televizor” când era mică.

– Emilia, tu ce părere ai de oamenii-ăştia din capu’ statului, care-au închis saloanele?

– LOL, dumfăi Mishu, printre dinţii încă albi, fumul de la „ţigara de după”, cum o numea el şi în acest caz.

– Păi, ce părere să am, Romi? zâmbi ea binevoitor. Nu te uiţi la mine? îşi arătă ea mâinile. Sunt prea albă pentru aşa ceva.

– Ai îmbogăţi dermatologii una-două – Doamne fereşte şi apără… bătu Pârtzu’ în lemn.

– Dă-ţi peste gură, Mishule, repetă Şenilia gestul cu lemnul.

Superstiţiosul de Mike tresări uşor, când auzi numele zeului, dar, fiindcă nu prinsese faza, îşi văzu mai departe de documentar, mai ales că Psihedelichioru’ scoase un „Phaaa… Uite, bă, Mikey, că, încet-încet, dau ei cărţile pe faţă în legătură cu adevăraţii ucigaşi de la Srebrenica.”

Veritabila tresărire, însă, avea să vină o săptămână mai târziu şi nicidecum solitară, ci la unison cu cel puţin alte treisprezece, ale martorilor şi ale consoartelor…

Ce se întâmplase? Oricât ar fi fost jurnaliştii de mcdonaldieni în atenţie, tema solarelor le servise drept un puternic constipant („constipantagruel, chiar”, hiperboliza Plodu’) timp de o săptămână încheiată la şliţ.

Pe la patru dimineaţă, când nici găina nu ouă, pe coloana sonoră a visului lui Vali intră o dulce piesă pentru clape a lui Ion, care creştea, creştea, creştea… parcă voia, ca într-un film, să înăbuşe toate celelalte sunete, anunţând finalul. Şi avu dreptate: Vali apăsă pe butonul cel verde:

– Ce e, mă, Mishule?

– Nu e bine deloc. Deloc nu e bine!

– Nici somnu’ meu nu mai e bine-acu’.

– Diseară, facem şedinţă la mine.

– Îîîîîî… ha… pa, căscă Lynx.

– Bă, nu că „pa” – anunţă-i pe Romi şi pe Mike.

– Bine. Pa.

– Bă, să nu uiţi, să mă pomenesc că…

Sforăiturile cele bărboase continuară. Veta avea dopuri în urechi, aşa că nu auzise nimic. În seara aceleiaşi zile, însă, toţi cei chemaţi (şi aproape toţi cei aleşi – mai puţin unul, după cum se va vedea) se ştergeau pe preşul de la intrare al Mishului.

– Citiţi! aruncă el pe masă un tabloid din ziua aceea.

– Ce citeşti, bă, mizeria asta? se scârbi Ion.

– Acum, chiar că  e mizerie, Noxule – uită-te şi vezi.

– Ăăău… of! gemu Clapeş, ridicându-se după ea.

– Pagina 4.

– Ce zice-aici: „Rasism în lumea rockului”. Îu, Doamne, ia-mă!

– Citeşte, s-audă lumea.

– „Emilia Zugschnauze, soţia celebrului Mihai „Mishu The Prince” Bercea”… I-auzi, băăă… te ştie lumea, se hlizi Ion, dar Mishu, cu toată înfăţişarea lui binevoitoare şi absentă, se încruntă atât de straşnic, încât Ion continuă: „vocalistul formaţiei Jeg Tzappeshlitz, a făcut o remarcă” – Emilia, adică – „o remarcă nu tocmai onorabilă legată de culoarea pielii. Astfel, conform unui apropiat al doamnei Zugschnauze, aceasta ar fi susţinut, cu un aer superior, că este prea albă pentru solar. Aşteptăm reacţia Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.”

Consiliul cu pricina nu a reacţionat în nici un fel. Prima şi prima reacţie a venit din partea ionului de noxiu:

– Cine nu şi-a ţinut gura şi-a spus tâmpenii?

Romi începu să se foiască pe canapea, dând semne de vinovăţie.

– Romi, tu?

– Mă… eu, la câteva zile dup-aia, m-am întâlnit cu Carlo Dâmbu, jurnalistu-ăla… că nu ne mai văzuserăm de nuştiucând şi, una-alta, a adus el vorba despre solare. Moment în care m-a pus dracu’ şi i-am povestit faza cu Emilia. Da’ n-am zis nici o parte care să sugereze vreo superioritate.

– Să-mi bag picioarele – eu nu mai cânt cu tine! făcu Ion o mişcare repezită spre chitarist, înfrânându-şi un pumn.

– Romi… mă dezamăgeşti urât de tot, îi bătu Mishu obrazul. Se duce dracu’ formaţia, dacă ne facem scârbe, ca asta…

– Adevărat… întări Mike, cu un aer de om trecut prin viaţă ca MIG-ul prin troposferă.

– Băî… staţi, mă, aşa, interveni Vali, care nu dorea cu nici un chip să îl piardă pe chitarist. E cât se poate de simplu: Romi, îl suni şi-i spui să modifice acolo, menţionând că Emilia s-a referit strict la pigmenţii din piele.

Romi nu a aşteptat al doilea îndemn, uşurat până peste cap că scăpase numai cu atât. Cremilia, însă, nu: a doua zi, „Transistor”, de Kraftwerk, îi suna telefonul. Era Doru Blidaru, realizatorul unei emisiuni despre vedete. Că să vezi, că nuştiuce… dacă puteţi să veniţi şi să ne povestiţi despre întâmplarea cu culoarea pielii. Dr. Zugschnauze ceru răgaz un sfert de oră, să se hotărască.

– Cum să mă duc eu la băgăciosu-ăla, care nici nu te lasă să vorbeşti ca lumea, că se pune ca balega-n drum? Plus că, dacă ştirea nu a apărut decât în ziaru-ăla nenorocit, atunci ar însemna să le dau apă la moară. Să le… cum îi zice, Psihedelice? Să-i fac vizibilitate ştirii ăleia de doi bani.

– Da.

– Aia e.

– Mmmh… îşi frecă Vali fruntea, gânditor. Dacă – Doamne fereşte – s-a răspândit ştirea aia în presă? Mishule, mai ai vreun ziar de azi?

– Nu.

– Atunci, caută pe Internet referiri la treaba aia.

– Romi, eşti cel mai mare imbecil pe care-l cunosc! îşi ieşi Mishu din pepeni, văzând motorul de căutare plin de referinţe la aşa-zisul rasism al soţiei.

– Emilia, îl suni pe papagalu-ăla şi-i confirmi participarea. Dacă ştii c-o să te simţi stingherită la replici, ţine telefonu’ la-ndemână, pentru mesaje.  Eviţi termenii ştiinţifici; dacă nu ai cum, îi explici – emisiunea aia e pentru proşti, deci mă-nţelegi.

– Mă…

– Ba te duci, îşi urmă Vali planul. Altfel, ne facem cu toţii de poveste. Dacă, prin absurd, nu reuşeşte treaba asta, atunci ieşim pe teren: vrând-nevrând, trebuie să colaborăm, măcar preţ de un concert, cu coreeanca aia care cântă la vioară – cum o cheamă?

– Park Eun Joo.

– Aşa. Şi să-i facem mediatizare puternică evenimentului. Romi, sari cu banu’.

– M?

– Nici un „m”. E fundu’ tău la bătaie.

– Da-da-da, îşi deschise Romi braţele a recunoaştere.

– Păi, da. Dacă, la limita combinatoricii, n-o să vrea asiatica (da’ vrea ea, dacă-i dăm cu banu’ peste ochi), atunci… draci păliţi… ne băgăm şi facem reclamă la chestii pentru negri. Nuuu, nu pe hip-hop – staţi liniştiţi –, ci pe baschet.

– Băi, da’ stai tu calm, că nu s-a răspândit în presa străină.

– Asta ne-ar lipsi acu’, Ioane!

În seara aceleiaşi zile, Emilia Bercea intra în sediul televiziunii, cu servieta la un subraţ şi cu severitatea la celălalt. Vali trase frâna de mână, Romi îşi pregăti telefonul pentru mesaje, iar Mishu se scărpină gânditor între perciuni, adică în claia hendrixicească, coborî să îi deschidă uşa Emiliei, după care luă sârba-nainte către un local din apropiere, care avea Internet fără fir, ca să o urmărească (literalmente „să o urmărească”) pe femeie, la câteva zeci de metri mai încolo, în studio.

Cremilia se descurcă destul de bine – nu le trebuiră martorilor multe mesaje de îndrumare. Primul fu cât se poate de clar şi de mare-n pixeli („INTELIGIBILITATE”, înainte de începerea propriu-zisă a emisiunii, ca să fie femeia-n temă), al doilea apăru după zece minute de dialog („Nu te mai uita la ăla ca Bush la Bin Laden!”), iar al treilea suna ca un sfârşit de semestru al doilea şi început de vacanţă mare: „Familia te aşteaptă la <<Bunul Şnaparitean>>, cu braţele deschise şi cu o pizza imensă şi picantă-pizzicantă la limbă. Te pupă Pârtzu’.”

„Bunul  Şnaparitean” era pizzeria în care se adăpostiseră cei trei martori, ca să prindă Internet fără fir. Numele îi fusese dat de patronul ei, un comediant bun, dar care se lăsase de meserie la nici 45 de ani, după ce, timp de 20 de ani, făcuse la bani, de-l dădeau afară din casă acum. Mai ţinea el un număr-două, în pizzerie, da’ nooo… nu mai avea răbdarea aia nouăzecistă: nici să scrie, nici să joace… „Şi e păcat, bă, martorilor, că am cam crescut cu el…” ofta Vali, dar uita de durere imediat ce îşi umplea gura cu pizza: „Romi, dă-mi, te rog, ketchupu-ăla picant.”.

În trei-patru zile, s-a potolit vâlva – pledoaria Emiliei din emisiune fusese fără de cusur, dar şi ea, oceanografa, era un subiect prea complex pentru mass-media care scriau despre vedete. E-adevărat: în reviste (fizice şi electronice) despre rock, apăruseră şi mai aveau să apară interviuri cu ea, pentru că, de la Brian May încolo, nu se mai pomenise om de ştiinţă în lumea rockului (cu atât mai puţin în lumea adiacentă rockului), astfel că dr. Zugschnauze apărea ca o ploaie în Atacama. Totuşi, repet: „mă, bă şi fă” care se uitau regulat la televizor şi citeau ce găseau ei mai ieftin, mai scurt şi mai balenă pe fundul ligheanului se uitaseră la emisiunea aceea ca la un Rolls Royce trecând pe lângă un fost I. A. S. Singura pâlpâire în ochii generaţiilor acelora afectate de comunism, cărora, după ’90, conducătorii, anti-români, le greşiseră doza homeopatică, singura pâlpâire în ochii lor, după cum spuneam, era de dubiu: „bă… dacă femeia asta are două doctorate şi vorbeşte atât de îngrijit, nu se poate ca rockerii ăia cu care umblă ea să fie chiar nişte satanişti sau nişte jegoşi…”. Dealtfel,  o întrebase prezentatorul:

– V-aţi lovit vreodată de prejudecata „rocker=satanist”?

– Gura, printre altele, este folosită la vorbit… zâmbise Şenilia, sforţându-se să nu pară maşteră cu cei pe care îi viza.

Peste ani şi ani, la fel cum, învechită, se rupe o curea de transmisie, tot astfel Mishu se despărţea de nemţoaica cea albă la piele, dar nici pe departe din cauza ciocnirii ei cu lumea „multi-culti-tutti-frutti-n guri”, cum râdea Lynx, cu năduf, ci pentru că femeia se afundase şi continua să se afunde în munca sa: fiind angajată a fundaţiei aceleia româno-germane de studiere a vieţii acvatice (fundaţie patronată de unchiul ei) şi izbucnind un nou război (de data aceasta, între Japonia şi Rusia, pentru Insulele Kurile), Emilia stătea din ce în ce mai mult la recent deschisa bază militară aero-navală de la Nemuro, la nouă mii şi ceva de kilometri depărtare de Mihai-Emilian. Şi, din depărtare în depărtare, Printzu’ s-a pomenit că începea să fie din ce în ce mai prezbit… şi mai prezbit… şi mai prezbit… până când a ajuns să n-o mai vadă pe Emilia, nici chiar atunci când era lângă el, pufăind alene, a lene şi a „vino-ncoace, Printzule” din ţigara rusească, adusă, cu dragoste, de pe unde îşi făcea ea veacul.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s