Castela, Ion şi tatăl lui (partea întâi)

Castela Bălă, soţia lui Ion, a avut marele merit de a-l împăca pe clăpar cu ta-su. O luase Noxu’ cu el la un concert al unor puşti (cel mai mare avea 14 ani), ca să vadă şi ea că încă era ceva de capul rockului – să-nceteze odată cu pesimismele ei. Ce? Era Antoaneta cea Înţepenită? „Măcar aia e pesimistă doar în legătură cu ea; pe când tu, Luluţo, pui la îndoială însăşi religia noastră.” Clapesh obosise de râsul sufocat al lui Romi, aşa că, acum, nu mai ştia ce diminutive de camuflaj să îi mai găsească soţiei.

Că hâr, că mâr… până la urmă, Făptura cea înaltă şi creaţă (dar cu coc; nu ca Ion – cu ciupercă) acceptase. „Făptura”, da – Johnny o poreclise aşa, după un personaj de Stephen King. Clăparu’ ştia el ce ştia, dar ceilalţi martori nici nu bănuiau, aşa că pe Mike l-a pus dracu’ să-ntrebe:

– Auzi, Castela? De ce-ţi zice Ion ţie „Făptura”?

– Păi, hai să-ţi arăt, se apropie ea şi îl muşcă de triceps. În momentul acela, Pilotu’, nu atât de durere, cât din reflex, îi zugrăvi un dos de palmă peste gură, de o dădu trei-patru paşi mai în spate. Martorii râdeau, dar ghinionul făcu ca Mihail-Cristian să poarte pe deget un inel cu Crucea de Fier (pe care şi-l cumpărase de la un negustor de vechituri, numai aşa, de ciumegeală, dar asta este altă poveste), astfel încât Castela se alese cu două izvoraşe: unul imediat sub nas, iar celălalt imediat deasupra bărbiei.

– Bă, tu dai în nevastă-mea??? se ridică Ion, răţoindu-se la Mike şi începu să îl împingă cu burta, dar mai mult de ochii femeii, fiindcă el, Johnny, abia îşi stăpânea râsul. Iar Mike observă treaba asta şi, de aceea, îşi intră în rol.

– Păi, dacă mă muşcă… Uită-te şi tu ce-mi făcu aci. Ce să fac eu acu’ cu gaura asta? Că nici măcar uter n-am în spatele ei…

În momentul acela, Ion nu se mai putu abţine: se prăvăli şi îşi rupse băierile fălcilor, dând drumul unui râs pe cât de zgomotos, pe atât de polifonic. Nenorocul (care din nou îşi băgă cozile ca de cnut) făcu ca locul pe care Ion căzuse să fie un şezlong, pe care Noxxie îl transformă în ceva care semăna a atelierul unui sculptor foaaaaaarte dezordonat.

– Ce făcuşi, Ioane? Sssstricaşi şezlongu’. Acu’, pe ce mai sssstai? râse Veta, roşie la faţă şi cu dinţii încleştaţi, influenţată atât de familia Bercea (încleştarea), cât şi de Vali (roşeaţa constipatosimilă).

– Pe goglezele lu’… (Era să zică „Mishu”, dar se opri – asta ar fi însemnat să dea în vileag greşelile conjugale ale Plodului Întunericului.) Pe goglezele textierului ăluia bărbos. Pe care le scrie el în versuri, adăugă clăparul, văzând că neurochirurga se încruntase a suspiciune.

Aceasta era Castela… Ba, să nu uit: era şi aceea care, în adolescenţă, păţise o chestie foarte simpatică din partea unui fost cvasigagic. Castela, după cum am spus, se născuse undeva la ţară, în judeţul Buzău, dar copilărise în oraşul omonim, la o familie adoptivă, însă asta nu o afectase cu nimic în rău, ba dimpotrivă: dacă nu ar fi păţit pocinogul cu ţuica, nu ar fi ajuns la casa de copii, nu ar fi fost înfiată, nu ar mai fi ajuns la oraş, nu ar mai fi urmat Arhitectura la Bochum şi din canci l-ar mai fi cunoscut pe Johnny The Airnox, care se întorcea şi el în România, din Germania, dar de la un concert în Köln, unde formaţia îl sărbătorise, patruaugustist, pe Mihai-Emilian Bercea, zis (după cum ştiţi cu toţii), Mishu The Prince, care, în momentul acela, se găsea tolănit pe un scaun şi râgâia a votcă şi a piftie de-asta avusese Stelu’ poftă, asta băgase-n el.

La un moment dat, ce i-a venit unui gol de aer, că s-a pus drept în calea avionciului. S-a pus aşa… nu, de-a curmezişu’… mai degrabă, de-a cerculişu’… de-a vârtejişu’, aşa. Da’ nu numai el, ci şi Hendrixul de la voce al martorilor. Şi până s-o strige el pe însoţitoarea de bord („Fräulein Flugbegleiterin, könnten Sie mir bitte… brlrlrhghmbhrl…”), pantalonii i se ofiliră ca frunza toamna.

– Mishule, ce făcuşi, Mishule??? Vali, unde-ţi sunt şerveţelele?

– Dumne… Paşt… Crist… gâtu’ cui te-a făcut, de avion! izbucni impresarul să articuleze, printre mişcările involuntare de Shakiră planturoasă a avionului, în timp ce încerca să ajungă la micile încăperi pentru bagaje, de deasupra scaunelor.

– Doriţi neşte şerveţele? accentuă, autoironic, din spate, o roşcată creaţă, cu un păr înalt, ca prins în hotă sau, mai degrabă, în aspirator.

– Neşte deşte prinse-n cleşte, îşi rânji Psihedelicu’ grebla din gură, dând drumul unui râs stingherit, mai mult pe nas, ca un pufăit.

Câteva zile mai târziu, în miezul lunii august, cei doi se revedeau, în Buzău, după un concert pe fugă în oraşul de la curbură, într-un supermagazin, în timp ce Ion căuta nişte reviste manga, iar Castela un set de cuţite, întrucât voia să se apuce de magie neagră împotriva nemţălăului de la Bochum care tocmai o părăsise, făcându-i praf întreaga vacanţă de vară, căci prima jumătate se dusese pe practică şi pe certuri rău-prevestitoare cu acela. Este uşor ca pentru handicapaţi de imaginat că Noxxie imediat a mirosit cum stă treaba şi a pozat în victimă, chipurile şi el părăsit recent de „o nevrednică de sacrificiile mele – cu mâna pe inimă ţi-o spun. Şi când mă gândesc că era cât pe-aci să-i dedic următorul meu album solo… Ooof, Doamne, Doamne…” De unde – Johnny nu lucra solo decât la piese disparate, prima (şi, dealtfel, singura) sa creaţie pe cont propriu închegată având să apară treisprezece ani mai târziu, în 2037, sub numele de „Ciorchinele”.

Castela, după cum spuneam, avusese un cvasigagic în adolescenţă. Se întâmplase ca cei doi să aibă drept pasiuni comune desenul şi actoria, aşa că se cam găsiseră rude. Tipu’ avea un ditamai studioul de pictură acasă (mă-sa era pictoriţă… bine… ta-su era cosmonaut, dar n-are a face), aşa că, din vorbă-n vorbă, Tibi (c-aşa-l chema pe băiat) se gândise s-o invite pe Castela la el acasă, ca să-i arate studioul. Şi, pe mica estradă pentru modele (umane sau nu), Tibi îi declama fel de fel de falafel de poezii, proprii ori nu, şi, din când în când, o trosnea cu câte-un Shakespeare… cum trosnea  Nick Mason tobele în mijlocul unei tăceri de după câteva note pe bass ale lui Roger Waters.

Eh… şi azi, aşa, mâine, aşa… Tibi se dăduse de nenumărate ori la Castela, dar ea – nimic. Ei îi fugeau ochii după un motociclist din oraş (cu care şi avea să fie, peste cinci şase ani) – n-o durea pe ea de frământările micului pictor, decât la nivel estetic. Tibi, într-un final, s-a obişnuit cu ideea, însă continua să o invite pe Castela pe la el, iar într-o zi i-a mărturisit:

– Castela… eu îţi spun ceva, da’ să nu te superi pe mine…

– Nu mă supăr, Tibi – ce e?

– Nu, Castela, că tu o să te superi…

– Mă, dacă-ţi spun că nu mă supăr…

– Eu i-am spus lu’ tata că suntem împreună, ca să nu mai creadă că sunt poponar, făcu pictorul-actor, cu o mină de câine prins de către stăpân că a sărit pe masă şi a mâncat carnea.

Acela a fost primul moment în care Castela s-a temut cu adevărat pentru viaţa ei, simţind tot mai aproape ameninţarea morţii – o moarte, fireşte, prin sufocare. Când îşi şterse lacrimile de râs, nu putu decât să dea din mâini, ca şi cum ar fi alungat o vedenie, apoi reuşi să articuleze:

– Dă-mi un pumn în spate, că mă-nec… Ă-hă-ha, tuşi ea, uşurată. Nu e, mă, nici o supărare – ce-ai? zâmbi, apoi, benevol.

Dar astea erau întâmplări de demult… Acum, Castela stătea înlănţuită de Ion, cu ceafa, umbrită de părul ca scos de sub hotă, fremătând (ea, ceafa) sub sărutările Clăparului şi sub mângăierile nasului său. Bine… din vreme-n vreme, The Nox îşi trăgea nasul, bucurându-se de binefacerile unei răceli care îi permisese să îşi ia liber cinci zile de la ziarul unde lucra pe post de caricaturist.

– Ionuţe…

– M… gemu Ionelio, adulmecându-i ceafa. (Castela era unul dintre puţinii oameni în gura cărora diminutivul acesta din copilăria Clăparului suna natural, epurat de orice ironie ori stinghereală.)

– Când o fi să fie, vreau s-avem şase copii.

– Îu, Doamne ia-mă! (Ion căpătase vorba asta după ce citise o ediţie integrală, monotomală, a „La Lilieci”-lor, făcută cadou de la Vali Zeh Textesh de ziua Jon Lordului jegtzappeshlitzesc.) Păi, ce-ţi veni, Luluţo?

– Doi chitarişti, un băssar, un tobar, un clăpar şi-un vocalist.

– Hahahahahaaa… Păi, şi impresar, nimic? Nici textier?

– Să-şi găsească.

– Păi, atunci, se ştirbeşte sentimentu’ de familie al formaţiei.

– Să-l ia pe ta-su, dacă vor familie, începu Castela să râdă, molipsindu-şi bărbatul.

Dar nu apucară ei doi să se sature de râs, că pe scenă, în mijlocul soloului de chitară al unuia dintre băieţandri, apăru însuşi tatăl acestuia, cu un ditamai Gibson Les Paulu’ atârnat de gât şi, cu o glisare pe genunchi, începu alt solo, la fel de rapid, dar mai tânguitor, mai oftător după ultimii rockeri români de viţă bună, dinaintea apariţiei PRO TV-ului, a Antenei 1 şi a tuturor televiziunilor acelora de consum, care, încet-încet, înăbuşeau existenţialismul rockerist.

Soţii Ionescu tresăriră la unison, dar din cu totul alte motive: Ion de fiorul copilăriei cusute cu rock din cel bun, de podgorie, iar Castela dintr-o idee pe cât de neoriginală, pe atât de plină de umanitate…

Anunțuri

Un gând despre „Castela, Ion şi tatăl lui (partea întâi)”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s