Manuela, Cremilia, Nobelul şi rasismul (partea a doua)

Oricum: în acel context, erau toţi Jeg Tzappeshlitzii, cu tot cu impresarul, la masă la familia Bercea. Până să se aşeze ei ca lumea, televizorul de pe terasă mergea cam în gol, fiindcă nu se uitau la el decât tangenţial, atunci când constipaţii de pe ecran îşi ridicau vocile, după care martorii îşi întorceau privirile, dezamăgiţi de faptul că buba de acolo se tot umfla, se tot umfla, dar nici de-a dracu’ nu se spărgea într-o bătaie gospodărească… nici măcar o flegmă-ntre ochi nu se străvedea.

– Hai: poftă mare, îşi roti Emilia ochii peste oaspeţi. Vorba vine „oaspeţi” – fiecare martor avea uşa deschisă la ceilalţi. Singurii pe drept numiţi „oaspeţi” erau chitaristul armonic şi bateristul, cu soţiile lor, nişte adventiste radicale, care nu vedeau cu ochi buni nici rockerii, nici vizitele celor din altă religie. Ele tot trăgeau de soţii lor: „lăsaţi, vere, muzica aia de satanişti!”, dar lor le venea greu să le explice că acolo rupi ceva din tine şi îl dumici în ciorba inspiraţiei: câte-un pic, câte-un pic, câte-un pic… până când se formează un continent. Un continent care, după aceea, nu avea cum să fie continent: erupea. Şi erupea în nişte solouri de te rupea. De rămâneai – tu, ca spectator – ca şi cum ţi s-ar fi rupt băierile ochilor sau ca şi cum ai coborî în fugă, cu braţele deschise, un drum care se termină în mare. Adventistele nu puteau pricepe aşa ceva; Sandu şi Gabi le luaseră cu ei la două-trei concerte, dar ele stătuseră ca momâile – nu-nţeleseseră nimic.

Cu toate acestea, acum, familiile Lomonosov şi Buchenwald şedeau, mâncau şi tăinuiau cu ceilalţi: femeile cu o vizibilă îngrijorare în glas, iar bărbaţii cu o blazare de învinşi pe chipuri. Televizorul încă funcţiona: schelălăielile continuau, dar, pe plan acţional, sufla vântul.

– Beeei… se ridică Vali, chinuit că nu-i tihnea bucătura. N-o ţine numai pentru tine, câine ce eşti, zâmbi apoi către Mishu, scoţându-i telecomanda din buzunarul tricoului, după ce se uitase-n stânga şi-n dreapta după ea. Pot să schimb canalu’? făcu el ochii roată către martori, în oftaturile generale, de uşurare, ale lor şi în „LOL. Normal că poţi”-ul Printzului.

– Las pe ăsta cu războiu’? Ceilalţi ridicară din umeri, dar Mike făcu ochi cepoşi şi îşi lungi gâtul înainte.

Încet-încet, atenţia martorilor începu să patineze. Numai Pilotu’ şi Psihedelicu’ se uitau la documentar ca baba la popă. În rest, lumea formase bisericuţe… n-avea treabă. La un moment dat, ce-i vine lui Romi, c-o-ntreabă pe Cremilia:

Doctor Zugschnauze…

– Zi, cobzar bătrân… Cobzaru’ bass şi samsaru’ văd că-nţepeniră… înţeleniră chiar… cu ochii la tivic, zâmbi nemţoaica, aducându-şi aminte de letopiseţele recent citite, dar şi de felu-n care prescurta ea „televizor” când era mică.

– Emilia, tu ce părere ai de oamenii-ăştia din capu’ statului, care-au închis saloanele?

– LOL, dumfăi Mishu, printre dinţii încă albi, fumul de la „ţigara de după”, cum o numea el şi în acest caz.

– Păi, ce părere să am, Romi? zâmbi ea binevoitor. Nu te uiţi la mine? îşi arătă ea mâinile. Sunt prea albă pentru aşa ceva.

– Ai îmbogăţi dermatologii una-două – Doamne fereşte şi apără… bătu Pârtzu’ în lemn.

– Dă-ţi peste gură, Mishule, repetă Şenilia gestul.

Superstiţiosul de Mike tresări uşor, când auzi numele zeului, dar, fiindcă nu prinsese faza, îşi văzu mai departe de documentar, mai ales că Psihedelichioru’ scoase un „Phaaa… Uite, bă, Mikey, că, încet-încet, dau ei cărţile pe faţă cu Sindromul Golfului.”

Adevărata tresărire, însă, avea să vină o săptămână mai târziu şi nicidecum solitară, ci la unison cu cel puţin alte treisprezece, ale martorilor şi ale consoartelor. Ce se întâmplase? Oricât ar fi fost jurnaliş
tii de mcdonaldieni în atenţie, tema solarelor le servise drept un puternic constipant („constipantagruel, chiar”, hiperboliza Plodu’) timp de o săptămână încheiată la şliţ.

Pe la patru dimineaţă, când nici găina nu ouă, pe coloana sonoră a visului lui Vali intră o dulce piesă pentru clape a lui Ion, care creştea, creştea, creştea… parcă voia să înăbuşe toate celelalte sunete, anunţând finalul. Şi avu dreptate: Vali apăsă pe butonul cel verde:

– Ce e, mă, Mishule?

– Nu e bine deloc. Deloc nu e bine!

– Nici somnu’ meu nu mai e bine acum.

– Diseară, facem şedinţă la mine.

– Îîî.. ha… pa, căscă Lynx.

– Bă, nu că „pa”. Anunţă-i pe Romi şi pe Mike.

– Bine. Pa.

– Bă, să nu uiţi, să mă pomenesc că…

Sforăiturile cele bărboase continuară. Veta avea dopuri în urechi, aşa că nu auzise nimic. În seara aceleiaşi zile, însă, toţi cei chemaţi (şi aproape toţi cei aleşi – mai puţin unul, după cum se va vedea) se ştergeau pe preşul de la intrare al Mishului.

– Citiţi! aruncă el pe masă un tabloid din ziua aceea.

– Ce citeşti, bă, mizeria asta? se scârbi Ion.

– Acum, chiar că  e mizerie, Noxule – uită-te şi vezi.

– Ăăău… of! gemu Clapeş, ridicându-se după ea.

– Pagina 4.

– Ce zice-aici: „Rasism în lumea rockului”. Îu, Doamne, ia-mă!

– Citeşte, s-audă lumea.

– „Emilia Zugschnauze, soţia celebrului Mihai „Mishu The Prince” Bercea”… I-auzi, băăă… te ştie lumea, se hlizi Ion, dar Mishu, cu toată înfăţişarea lui binevoitoare şi absentă, se încruntă atât de straşnic, încât Ion continuă: „vocalistul formaţiei Jeg Tzappeshlitz, a făcut o remarcă” – Emilia, adică – „o remarcă nu tocmai onorabilă legată de culoarea pielii. Astfel, conform unui apropiat al doamnei Zugschnauze, aceasta ar fi susţinut, cu un aer superior, că este prea albă pentru solar. Aşteptăm reacţia Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.”

Consiliul cu pricina nu a reacţionat în nici un fel. Prima şi prima reacţie a venit din partea Noxului:

– Cine nu şi-a ţinut gura şi a spus tâmpenii?

Romi începu să se foiască pe canapea, dând semne de vinovăţie.

– Romi, tu?

– Mă… eu, la câteva zile dup-aia, m-am întâlnit cu Mircea Dâmbu, jurnalistu-ăla… că nu ne mai văzuserăm de nuştiucând şi, una-alta, a adus vorba despre solare. Moment în care m-a pus dracu’ şi i-am povestit faza cu Emilia. Da’ n-am zis nici o parte care să sugereze vreo superioritate.

– Să-mi bag picioarele – eu nu mai cânt cu tine! făcu Ion o mişcare repezită spre chitarist, înfrânându-şi un pumn.

– Romi… mă dezamăgeşti urât de tot, îi bătu Mishu obrazul. Se duce dracu’ formaţia, dacă ne facem scârbe, ca asta…

– Adevărat… întări Mike, cu un aer de om trecut prin viaţă ca MIG-ul prin troposferă.

– Băî… staţi aşa, interveni Vali, care nu dorea cu nici un chip să îl piardă pe chitarist. E foarte simplu: Romi, îl suni şi-i spui să modifice acolo, menţionând că Emilia s-a referit strict la pigmenţii din piele.

Romi nu a aşteptat al doilea îndemn, uşurat până peste cap că scăpase numai cu atât. Cremilia, însă, nu: a doua zis, „Transistor”, de Kraftwerk, îi suna telefonul. Era Doru Blidaru, realizatorul unei emisiuni despre vedete. Că să vezi, că nuştiuce… dacă puteţi să veniţi şi să ne povestiţi despre întâmplarea cu culoarea pielii. Dr. Zugschnauze ceru răgaz un sfert de oră, să se hotărască.

– Cum să mă duc eu la băgăciosu-ăla, care nici nu te lasă să vorbeşti ca lumea, că se pune ca balega-n drum? Plus că, dacă ştirea nu a apărut decât în ziaru-ăla nenorocit, atunci ar însemna să le dau apă la moară. Să le… cum îi zice, Psihedelice? Să-i fac vizibilitate ştirii ăleia de doi bani.

– Da.

– Aia e.

– Băi… îşi frecă Vali fruntea, gânditor. Dacă – Doamne fereşte – s-a răspândit ştirea aia în presă? Mishule, mai ai vreun ziar de azi?

– Nu.

– Atunci, caută pe Internet referiri la treaba aia.

– Romi, eşti cel mai mare imbecil pe care-l cunosc! îşi ieşi Mishu din pepeni, văzând motorul de căutare plin de referinţe la aşa-zisul rasism al soţiei.

– Emilia… îl suni pe papagalu-ăla şi-i confirmi participarea. Dacă ştii c-o să te simţi stingherită la replici, ţine telefonu’ la-ndemână, pentru mesaje.  Eviţi termenii tehnici; dacă nu ai cum, îi explici – emisiunea aia e pentru proşti, deci mă-nţelegi.

– Mă…

– Ba te duci, îşi continuă Vali planul. Altfel, ne facem toţi de poveste. Dacă, prin absurd, nu reuşeşte treaba asta, atunci ieşim pe teren: vrând-nevrând, trebuie să colaborăm, măcar preţ de un concert, cu coreeanca aia care cântă la vioară – cum o cheamă?

– Park Eun Joo.

– Aşa. Şi să-i facem mediatizare puternică evenimentului. Romi, sari cu banu’.

– M?

– Nici un „m”. E fundu’ tău la bătaie.

– Da-da-da.

– Păi, da. Dacă, la limita combinatoricii, n-o să vrea asiatica (da’ vrea ea, dacă-i dăm cu banu’ peste ochi), atunci… draci păliţi… ne băgăm şi facem reclamă la chestii pentru negri. Nuuu, nu pe hip-hop – staţi liniştiţi –, ci pe baschet.

– Băi, da’ stai tu calm, că nu s-a răspândit în presa străină.

– Asta ne-ar lipsi acum, Ioane!

În seara aceleiaşi zile, Emilia Bercea intra în sediul televiziunii, cu servieta la un subraţ şi cu severitatea la celălalt. Vali trase frâna de mână, Romi îşi pregăti telefonul pentru mesaje, iar Mishu se scărpină gânditor între perciuni, adică în claia hendrixicească, coborî să-i deschidă uşa Emiliei, după care luă sârba-nainte către un bar din apropiere, care avea Internet fără fir, ca să o urmărească (literalmente „să o urmărească”) pe femeie, la câteva zeci de metri mai încolo, în studio.

Cremilia se descurcă destul de bine – nu le trebuiră martorilor multe mesaje de îndrumare. Primul fu cât se poate de clar şi de mare-n pixeli („INTELIGIBILITATE”, înainte de începerea propriu-zisă a emisiunii, ca să fie femeia-n temă), al doilea apăru după zece minute de dialog („Nu te mai uita la ăla ca Bush la Bin Laden!”), iar al treilea suna ca un sfârşit de semestru al doilea şi început de vacanţă mare: „Familia te aşteaptă la <<Bunul Şnaparitean>>, cu braţele deschise şi cu o pizza imensă şi picantă-pizzicantă la limbă. Te pupă Pârtzu’.”

„Bunul  Şnaparitean” era pizzeria în care se adăpostiseră cei trei martori, ca să prindă Internet fără fir. Numele îi fusese dat de patronul ei, un comediant bun, dar care se lăsase de meserie la numai 42 de ani, după ce, timp de 20 de ani, făcuse la bani, de-l dădeau afară din casă acum. Mai ţinea el un număr-două, în pizzerie, dar nu mai avea răbdare nici să scrie, nici să joace… „Şi e păcat, bă, martorilor, că am cam crescut cu el…” ofta Vali, dar uita de durere imediat ce îşi umplea gura cu pizza: „Romi, dă-mi, te rog, ketchupu-ăla picant.”.

În două-trei zile, s-a potolit vâlva – pledoaria Emiliei din emisiune fusese fără de cusur, dar şi ea, oceanografa, era un subiect prea complex pentru mass-media care scriau despre vedete. E-adevărat: în reviste (fizice şi electronice) despre rock, apăruseră şi mai aveau să apară interviuri cu ea, pentru că, de la Brian May încolo (chitaristul de la Queen), nu se mai auzise de oameni de ştiinţă în lumea rockului (cu atât mai puţin în lumea adiacentă rockului), astfel că dr. Zugschnauze apărea ca o ploaie în Atacama. Totuşi, repet: „mă, bă şi fă” care se uitau regulat la televizor şi citeau ce găseau ei mai ieftin, mai scurt şi mai balenă pe fundul ligheanului se uitaseră la emisiunea aceea ca la un Rolls Royce trecând pe lângă un fost I. A. S. . Singura pâlpâire în ochii generaţiilor acelora afectate de comunism, cărora, după ’90, conducătorii, anti-români, le greşiseră doza homeopatică, singura pâlpâire în ochii lor, după cum spuneam, era de dubiu: „bă… dacă femeia asta are două doctorate şi vorbeşte atât de îngrijit, nu se poate ca rockerii ăia cu care umblă ea să fie chiar nişte satanişti sau nişte jegoşi…”. Dealtfel,  o întrebase prezentatorul:

– V-aţi lovit vreodată de prejudecata „rocker=satanist”?

– Gura, printre altele, este folosită la vorbit… zâmbise Şenilia, sforţându-se să nu pară maşteră cu cei pe care îi viza.

Peste ani şi ani, la fel cum, învechită, se rupe o curea de transmisie, tot astfel Mishu se despărţea de nemţoaica cea albă la piele, dar nici pe departe din cauza ciocnirii ei cu lumea „multi-culti-tutti-frutti-n guri”, cum râdea Lynx, cu năduf, ci pentru că femeia se afundase şi continua să se afunde în munca ei: fiind angajată a fundaţiei aceleia româno-germane de studiere a vieţii acvatice (fundaţie patronată de unchiul ei) şi izbucnind un nou război, de data asta, între Japonia şi Rusia, pentru Insulele Kurile, Emilia stătea din ce în ce mai mult la recent deschisa bază militară aero-navală de la Nemuro , la nouă mii şi ceva de kilometri depărtare de Mihai-Emilian. Şi, din depărtare în depărtare, Printzu’ a ajuns să fie din ce în ce mai prezbit… şi mai prezbit… şi mai prezbit… până când a ajuns să n-o mai vadă pe Emilia, nici chiar când era lângă el, pufăind alene, a lene şi a „vino-ncoace, Printzule” din ţigara rusească, adusă de pe unde îşi făcea ea veacul.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s