Manuela, Cremilia, Nobelul şi rasismul (partea întâi)

Fata aceea din bar, care se uitase chiondorâş la Psihedelic, din cauza bancurilor lui cu Michael Jackson, nu era altcineva decât Manuela Petraşcu, nu atât viitoare Nazarov, cât viitor genetician care, la apogeul carierei, avea să descopere leacul pentru Alzheimer, împreună cu Mira-Elisabeta Cepta, nu atât viitoare Busuioc, cât viitoare laureată a premiului Nobel. Nu singură – se-nţelege –, ci împreună cu o echipă de medici din cele mai variate ramuri.

Ela (Veta începuse a o numi aşa pe Manuela, fiindcă se săturase până-n gât să îi vadă pe martori mustăcind la auzul prenumelui complet al geneticienei), dacă o vedeai, nu ţi se părea mai mult decât o blondă oarecare, sclifosită şi ofuscabilă la cea mai mică neregulă în rândurile cromozomilor, dar şi la cel mai mic calambur de care se simţea vizată. Totuşi, Mike Pilotu’ reuşise să facă pe arheologul: să pătrundă dincolo de aparenţa asta de fâţă şi să descopere o femeie capabilă de o iubire atât de tumultuoasă, încât, uneori, mai că îi pierea dorul de F-urile lui supersonice, din armată. Barem din alcov ce povestea… te făcea să roşeşti, nu alta! Sau să-ţi curgă balele – depinde care martor erai: Ion sau Romi. Totuşi, istoriile de budoar le povestea numai atunci când soţia nu era prin preajmă, iar dorinţa de ciumegeală îi lua locul. Ela era şi cu nouă ani mai jună decât Mike, aşadar cu atât mai mult îl păstra tânăr. Eee, da’ Mike avea el o trăsătură a lui patriliniară: nu îşi arăta vârsta. Martorii îl ştiau pe tatăl pilotului şi chiar pe tataie-su (pe acesta din urmă, numai din poze), care făcuse războiul ca mitralior şi trăise de rupsese pământu’, şi puteau adeveri (ei, martorii) acest fapt, cu vârsta. Păi, ce: peste ani şi ani, când Mishu The Prince se bâţâia pe fotoliul acela electric (eclectic, din fericire, nu era – Printzului îi plăceau oamenii şi lucrurile dintr-o bucată), făcând să se bâţâie, în amintire, şi dătătorii de cap de la statuie şi Mocheta, păi, ce, zic: soţie-sa, Alda, când a văzut ultimele poze cu pilotul, nu a oftat din rărunchi, mai-mai să-i dea lacrimile? Aşa a spus:

– Ce-o fi fost cu băiatu-ăsta, Mishule, de s-a avântat el prin ale coclauri ruseşti?

– Ce băiat, femeie, că era moş în toată regula!

Pasămite, după cincizeci de ani, Mihail Nazarov începuse să chelească, iar în momentul te zero plus delta te, cum se fasolea, câteodată, ingineru’ de Radu Madagan, în momentul dispariţiei, deci, nu mai avea nici bărbuţă (i se pusese pata pe ea şi şi-o răsese, de când capul îi rămăsese fără păr), aşa că înfăţişarea de copil teribil, cu privirea aceea desprinsă parcă din copertele albumelor de Metallica (privire  cu care îşi obişnuise martorii încă din miezul statuisto-mochetist al anilor 2000), înfăţişarea lui Mike, aşadar, era acum desăvârşită.

Ela, după cum spuneam, era un paradox pentru străini: nici unul dintre ei, vâzând-o la televizor, la Nobeluri, nu îşi putea explica în ce chip făptura aia mâţâită cu sprâncenele ridicate pe măsură (pe măsura firii pe care o dezvăluiau, adică), cu paraverbalul acela (care parcă spunea: „Dacă nu nouă, atunci cui? Păi, nu vedeţi? Ete colea: medici de medici de ţâţă de mâţă de vraci, de neam de neamu’ vostru n-o să mai moară de Alzheimer de-acu-ncoló”), cum de fusese în stare fiinţa aia să pună gheara (o gheară foaaarte atent ojată şi decuticulată – nu aşa!) pe premiul Nobel. „Uite că putu!” râdea inima-n Mike, de mândru ce era, anticipând, după cum am arătat, reacţiile scepticilor. „Şi să dea dracu-n voi, de putori de la ziar, dac-o să-i găsiţi vreo bubă-n cap!” continua, tot în gând, dar pe alt ton, pilotul cel copilandru la faţă.

Manuela, din fericire, nu a avut nici o fricţiune cu jurnaliştii, decât, ici-colo, câte-o muşcătură de babă ştirbă, la adresa miorlăielii sale. „Eee… de-asta tuşim noi acu’…” zâmbea Mike The Lucky Seven şi o pupa tandru pe funda din creştet, pe care dr. Petraşcu-Nazarovnu a încetat să o poarte nici chiar atunci, în avion…

Nevasta Mikeului a putut sta liniştită în privinţa asta; nevasta Mishului, în schimb, nu prea. O dată numai a avut de furcă – o dată, da’ bună.

În vara lui 2009, Ministerul Sănătăţii de atunci descoperise roata: făcuse public faptul că solarele sunt cancerigene. În vara lui 2024, un nou Minister al Sănătăţii interzicea total solarele. Ţara, încet-încet, începea să se vindece la cap…

– De ce nu vine ea la mine? zâmbea Veta. Ţi-aş face-o bine cât ai zice „Nox”, îi explica ea lui Vali, care lucra la un scenariu.

– Jap-jap… Trosc-pleoţ! îi răspundea Vali (din vorbe, nu din fapte – Doamne fereşte), mai degrabă cu gândul la acţiunea din textul ăla, decât la spusele femeii.

În zilele acelea, deci, dispăreau solarele. Presa era isterizată: jumătate de fericire, că pierea o sursă de cancer de piele, jumătate de furie, că statul încălca libera iniţiativă (şi le lua şi patronilor din venituri, fiindcă unii proprietari de trusturi aveau şi aşa ceva în posesie, dar asta nu mai răzbătea la urechile oamenilor. Ale botpunătorilor, adică). Bine… jumătăţile ălea nu erau chiar perfecte – mai exista o fărâmă a presei: aceea a teoreticienilor conspiraţiei, care acum stăteau cu buzele umflate – pierduseră o direcţie de agitaţie apocaliptardă, iar acum dădeau din buze, ca peştii în acvariu.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s