Veta şi pomenirea lui Vali

Veta i-a ţinut lui Vali soroacele până la şapte ani: în primii trei ani, din juma-n juma’ de an, apoi la un an. „Ca tot românul. Ca tot românul nevândut„, nuanţa ea, gândindu-se la imbecilii ultraeuropeni care priveau cu ochi răi obiceiurile funebre.

Martorii ceilalţi, care o însoţeau la cimitir, îi dădeau dreptate. Venea fiecare după cum avea timp. Preafericitu’, Mike, totdeauna îşi făcea. Se lăsase şi de piloţeala civilă „şi-acu’, ce să fac pe-acasă? Să dau brânci la ai de stau jos? Mai ies şi eu prin lume…” chiar dacă lumea asta prin care ieşea el nu era totdeauna şi din carne şi din oase. Îşi lua soţia (Manuela) şi copilul (Carmen, care era mărişor de-acum: „te făcuşi dănac…” zâmbea Mikey. „Mâine-poimâine, te pun în planor şi te-ntreb să-mi spui care e casa lu’ cutare şi cutare”) şi, îmbrăcat cu hainele-ale bune (i-ar fi plăcut să aibă şi el o decoraţie colò, în piept, da’, dacă renunţase prea devreme la viaţa de „eins-zwei-drei”…), mergea spre cimitir, întrucâtva stânjenit de faptul că trebuia să ţină pasul nu atât cu familia, cât cu aparenţa − nu mai putea, adică, „să pună porumbi”, cum mergea el când era roacher tânăr şi cu reflectoru-n ochi.

Ionelio, pân-a nu muri, venea şi el, da’ nu prea. Mai mult când se certa cu Castela şi nu mai avea nici un Psihedelic care să-i bage minţile-n cap cu-o bere şi cu-o vorbă cu raze. Raze X, normal, deoarece, cu ele, textierul cel rârâit îi vedea Noxului până-n străfundu’ sufletului şi ştia, în felu-ăsta, cum să-l ogoiască. S-ar fi dus el, Johnny, pe la Mishu, dar, de când Vali debarcase, vocalistul nu mai avea prezenţa aia de spirit de altădată. (Nu, nu „de şpriţ” − impresaru-i învăţase să respecte vinul, să nu-l amestece cu nimic.) Sta… aşa… şi se uita-n gol. Până şi „LOL”-ul îl părăsise. Golul, însă, nu.

Romi, în schimb, la un an-doi după sinuciderea lui Lynx, începuse a se face nevăzut: îşi cumpărase o maşină electrică şi se pornise să bată ţara-n lung şi-n lat. Şi-n înalt, că făcea muntele de ziceai „Doamne!”, măcar că-l cam ţinea un picior. Vrusese el s-o bată şi-n adânc, dar o luase cam abrupt: începuse cu peştera Ciulniţa şi nu-i mai trebuise nimic:

− Mă, cum să vă spun eu vouă… Parcă mă cheamă, se înfiora fostul chitarist, când îşi amintea.

− Cine te cheamă, mă? se încrunta Mihai-Emilian, neîncrezător. Şi, aici, Romulus-Anton făcea un gest ca şi cum ar cosi ceva jos: iarbă sau trifoi. Bine… la cum făcea el gestul, cineva care ar fi intrat atunci în cameră ar fi putut crede că joacă baseball cu un pigmeu nevăzut, dar asta este altă poveste.

− Doamne fereşte şi apără… îşi făcea Nazarov cruce şi bătea în lemn. La gândul morţii − se-nţelege −, nu la acela al pigmeului baseballist.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s