Un fragment cu Veta

Pe fată o chema Mira-Elisabeta Cepta, colegii de faciultate (cum îşi rânjea Psihedelicu’ grebla din gură) o porecliseră ElisaBeta-Caroten, iar martorii din formaţia lui Ion o cognumiseră Ventuza – aţi văzut lanţul ludic. Mediciniştii ei o supranumiseră Beta-Caroten atât fiindcă mânca vârtejos de mulţi morcovi, cât şi pentru că circulau anumite zvonuri pe tema ei, cum că simpatiza morcovii nu doar la nivel culinar… Mă rog… Vali n-a simţit nimic. Singura acţiune întreprinsă de textier în legătură cu carotofilia ei a fost la nivel imagologic: s-a pornit să bată piaţa în lung şi în lat şi pe cel mai magaoic morcov pe care l-a găsit, pe ăla l-a pus în faţa Vetei, l-a băgat în storcător, apoi a îmbiat-o cu sucul stors din el, suc pe care femeia n-a putut decât să îl accepte.Valentin a cunoscut-o pe Elisabeta într-un cadru ceva mai puţin ciudat decât a cunoscut-o Mihai pe Emilia: erau ei, martorii din formaţie, împreună cu impresarul, într-un bar, iar Mike le povestea tot felul de grozăvii din războiul indo-pakistanez, în care era cât pe-aci să intre şi România, dacă Preşedintelui de atunci nu i-ar fi venit gândul cel bun să declanşeze un accident ecologic pe Tisa şi, astfel, sub pretextul concentrării celor mai multe resurse băneşti în rezolvarea situaţiei, să se fofileze de la porunca venită din partea NATO.  Accidentul era suficient de departe de Dunăre încât să nu genereze panică – în afară, bineînţeles, de mass-media, care îşi păstrau metehnele alarmiste şi pe ai căror reprezentanţi Vali îi visa în boxa acuzaţilor, într-un un nou proces al criminalilor în gândire. Se aflau, aşadar, ei şapte într-un bar, sărbătorind un an de  când muzica biruise războiul (chiar dacă război numai într-un stadiu potenţial) – vasăzică, de când Mike renunţase la manşă pentru chitara bass –, iar fostul pilot povestea despre imagini din conflagraţia asiatică, imagini proaspăt sosite la Cenzura Armatei, încă nedifuzate, când, la un moment dat, intară în bar, cu câte o carte groasă la subsuoară, două stalagmite cu picioare. Mishu, când le văzu, se gândi prima oară la stalactite, dar se scutură repede de gândul cel rău: „Da’ ce? Sunt spânzurate, ca să atârne?”. „Stalagmite”, da, fiindcă cele două fete erau îmbrăcate toate în alb – pasămite, veneau direct din sala de disecţii. Terminaseră orele şi acum stăteau aparent calme pe taburetele înalte, acoperite cu piele nouă, care producea zgomote nu tocmai cuviincioase dacă te frecai de ea, şi aşteptau patinajul-viteză a două pahare cu fundul gros, pline cu whiskey din producţia proprie a familiei de proprietari ai barului. Una era brunetă, cu nişte ochi ce păreau mereu somnoroşi şi cu un păr negru, drept şi de un luciu rar întâlnit, iar cealaltă  era blondă, bucălată, tunsă drept şi purtând în creştet o fundă care îi dădea un aer de păpuşă, prin frumuseţea ei aproape standard, dacă nu ar fi avut o privire cu care se juca primprejurul ei: pe posterele cu formaţii, pe cercurile de carton de pus sub pahare, pe căpiţa de plastic a paielor, pe deasupra oamenilor, mergând de la nişte căţelandri care abia descoperiseră Guns N’ Roses şi stăteau plini de ei la o masă lângă tejghea, până la mult mai bătrânii Jeg Tzappeshlitzi, care odihneau la o masă mai în fund, cu diferite expresii pe figuri: unul cu un păr ca o ciupercă atomică şi o privire melancolică până la emoism, altul cu un rânjet larg, cu dinţii încleştaţi, între nişte perciuni şaptezecist de mari  şi cu nişte buze care se mişcau, din când în când, a „LOL”, al treilea cu o figură grijulie, ducându-şi regulat mâna la inimă, ca să vadă dacă mai e acolo insigna ce înfăţişa un avion, un altul ţinându-se drept pe scaun şi privind ca un gagicar în jurul lui, cu coada blondă ţeapănă, şi, în sfârşit un bărbos cu mină de prost, dinadins luată, ca să îi înveselească pe toţi ceilalţi, pe care îi scutura râsul din când în când. Din păcate pentru ei doi (şi din fericire pentru restul, care putea să îşi depene glumele interne în linişte), bateristul şi chitaristul armonic nu prea îi însoţeau pe ceilalţi rockeri, din cauza unor neatenţii ale tinereţii, care îi făcuseră să îşi înceapă viaţa de familie mai devreme decât ar fi vrut, cu două surori nu atât frumoase, cât suculente, dar adventiste, aşa cum aveau să afle în dimineaţa de după măcelul asupra pojghiţei…Şedeau, aşadar, cei cinci roacheri în jurul mesei grele, făcute din jumătăţi de trunchiuri, pe butuci în loc de scaune şi îl sărbătoreau pe Johnny The Nox, care avea figura aceea pierdută din cauza unei creştine care îl juca pe degete, nemailuând seama (el, clăparul) decât tangenţial la râsetele celorlalţi martori, provocate atât de figura lui tristă ca o echipă de fotbal care a pierdut trofeul la un punct diferenţă, cât şi de bancurile Psihedelicului legate de Michael Jackson, de la moartea căruia se comemorau, în zilele acelea, 13 ani:– Bă, martorilor…– E.– Voi ştiţi cum îi plăcea lu’ Michael Jackson să cânte?– Cum?– În game minore…Şi râsetele izbucneau, vâjâitoare, din piepturile roacherilor, obişnuite cu braţele fanilor sub ele, la diverse concerte.– Păi, da, mă… observa Mishu. Voi ştiţi care expresie a căpătat un alt sens, o dată cu Michael Jackson?– Care, care?– „Who’s your daddyyy?” rânjea Pârtzu’, făcând un gest ca şi cum ar pălmui pe cineva. „Uuuhuhuhuuu… se stacojea impresarul, înecându-se cu vinul proaspăt înghiţit. Na, că mă făcui totuna de vin. Staţi numai un pic, să mă spăl.” În drum spre baie, observă privirea contrariată a blondei, care îl măsura vecină cu dispreţul, dar nu îi păsă, poate fiindcă nu băgase de seamă că aceasta până atunci oftase cu privirea la trupul lui Michael Jackson, în poziţie de fulger, dintr-un poster de după tejghea. Textierul îşi continuă drumul spre baie, unde primul lucru pe care îl făcu fu acela de a îşi năvăli nişte apă pe toată faţa, rece-rece, de-i făcu sinusurile să se-nfioare până-n străfundurile domeniului şi codomeniului, cu perioadă cu tot. Lui Holloway nu-i venea să creadă ce tocmai realizaseră: cu patru zile în urmă, formaţia fusese în stare să cânte cinci ore non-stop (dar non-stop), ba mai mult: ţinând în priză toate cele şase mii de oameni venite să o asculte. „Eh… cineva trebuie să facă şi lucruri din astea”, se gândi el, în timp ce freca pata de vin de pe poala cămăşii.Când ieşi, dădu nas în nas cu Romi, căruia nivelul rezervorului îi trăgea semnale de alarmă. „– Vino-ncoa puţin, îl trase el înăuntru şi închise uşa. Tu le văzuşi pe-ălea două?– Pe blondă şi pe brunetă?– Da…” Şi, aici, în loc de cuvinte, Romi scoase de la păstrare o figură ce mustea de teamă mistică. Asta în prima secundă, căci, în următoarea, buza de jos, pe care o strânse sub dinţi, apoi o eliberă cu un uşor plescăit, trădă o imensă poftă.Vali ridică din umeri: tocmai ieşise dintr-o relaţie destul de frumoasă, dar de care se plictisise, din cauza previzibilităţii la care ajunsese fata, iar acum nu avea alt gând decât să termine un scenariu de film. Johnny avea şi n-avea gagică, iar Mike mai degrabă s-ar fi combinat cu turnul de control… Numai Mishu zicea „LOL”, ridica din umeri şi  le primea cu braţele deschise.
Anunțuri

4 gânduri despre „Un fragment cu Veta”

  1. Scrii foarte bine. Ceva de genul: „nu pot sa lasi cartea din mana”. Sugubat, zglobiu, amuzant, inteligent. Tine-o tot asa k vreau neaparat autograf 😉

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s