Cei trei martori la haleo

Era un sfârşit de mai cu soare, un „soare de prinsoare”, cum zicea Holloway: adică puteai să pui rămăşag (pe un amplificator de o mie de waţi, în cazul Noxului, pe o sticlă de ţuică „de dinastie” în cazul Printzului – cu care să îşi cureţe gâtlejul înainte de cântări – şi, în sfârşit, pe un stilou cu peniţă nuştiudecare, în cazul Psihedelicului), că un asemenea soare nu urma să mai apară decât, poate, când aveau să fie ei în cărucior, în hamac sau în apă termală, prea bătrâni şi prea apatici ca să se mai bucure de aşa ceva.

Într-o astfel  de zi, deci, în vremurile statuisto-mochetiste, şedeau cei trei martori fundamentali înghesuiţi, frăţeşte, unul lângă altul, la o masă mai mult lată decât lungă, în mijlocul căreia ţâşnea un gheizer verde-roşu dintr-un – culmea – gheţar: trei lalele uriaşe, într-o vază, îşi aplecau, curioase, capetele spre cei trei roacheri, care mâncau ciorbă. Johnny înghiţea absent, privind în gol spre lalele şi numai din când în când scotea câte un oftat. Nu puteai şti dacă oftatul era pricinuit de vreo emoţie ascunsă, roşind sfioasă precum corolele curioaselor, ori de constipaţia care îl chinuia de vreo cinci zilişoare şi care, pe lângă rumeneala din obraji şi vinişoarele de pe tâmple, îi produsese clăparului o mutaţie în imaginarul religios, făcându-l să viseze un rai cu lapte şi bere. Singură ciuperca atomică de pe cap dezminţea, ţeapănă şi patriarhală, starea generală de pleoşteală şovăitoare a Noxului, cunoscută mai larg sub numele de „melancolie” şi adeverită de către buzele groase, dar nu revărsate, ci stând retrase, apropiate una de cealaltă, ca doi supravieţuitori într-o casă bombardată, care macină în ei înşişi întâmplările care i-au luat la şuturi şi la bombe până atunci. Buzele acestea ciudate, zic, nu erau revărsate, ci, stând cuminţi una aproape de cealaltă, ca şi cum peste ele ar fi fost aşezat un geam, te făceau să te aştepţi ca, din clipă în clipă, să se derive negativ a doua oară, adică să îşi frângă în jos colţurile, într-o concavitate usturător de secetoasă pentru sufletul muzicianului, care „prea pui totu’ la inimă, Ioane, lol”, după cum martorisea Pârtzu’, care, acum, mânca plin de o importanţă involuntară, izvorâtă nu atât din firea lui, sinceră, uneori, până la morbiditate, cât din rânjetul hendricesc (nu, nu „hendrăcesc” – Plodu’ nu avea nimic răuvoitor în el), ce îi zburlea perciunii de plăcere şi îi dezvelea dinţii cei mai sănătoşi din zona statuie-Mocheta, rânjet adresat celor doi martori care îl flancau şi care erau prea ocupaţi ca să îl observe: unul cu oftatul, celălalt cu mâncatul. „Folku’ şi Porcu'” se găseau şi aici, dar într-o formă cât se poate de idilică.

Folku’ cânta („liricea”, după o vorbă de-ale Clapeşului) despre martorie, despre fete graţioase (de la hamburgherici la aschiloambe), despre verdeaţa sfătoasă de la statuie şi din jurul bisericii, despre betonul şi mozaicul de pe terasele Mochetei, pe care călcaseră, odinioară, rockerii de aur ai Craiovei, în drumul lor spre sălile de concerte, unde nu prea mai aveau nevoie de picioare: mulţimea îi purta pe braţe…

Porcu’, de cealaltă parte (a Printzului, normal), scria grohăiturile cele de of, vai şi hai-hai-hai pentru Folk, ridicând altare ba câte unei şaormici sau câte unei „două beţe-nfipte-n fund, aparat de mers pe drum” (de cele mai multe ori, la insistenţele Folkului, fiindcă lui îi plăcea aşa ceva – „aşa atât de puţin ceva”, după cum râdea Porcu’), ba câte unei formaţii care rupsese scena-n două, ba locurilor craiovene de veşnică ori vremelnică martorie: statuii, Mochetei, curţii interioare a blocurilor din spatele cofetăriei Amandina sau rondurilor din spatele Teatrului Naţional, printre care se dădeau martorii cu plăcile, cu rolele sau, mai rar, cu bicicletele – ăsta, printre alţii, fiind Vali, care era prea butufan să înţeleagă cum funcţionează echilibrul pe role şi pe placă.

Acum, însă, Lynx nu se dădea cu nimic, ci făcea ca mâncarea să se dea pe gâtul lui cu trenul – cu TGV-ul chiar: Texteş mânca cu toată fiinţa sa, până la cacofagie: obrajii umflaţi, ce prevesteau o fleoşcăială în viitorul îndepărtat; degetele scurte şi cărnoase, deliciul diverselor mamai, la ciupire, atunci când era mic; burta în terase; gambele puternice, obişnuite cu mersul pe vârfuri – toate tremurau de voluptatea mâncatului, vegheate de laurii de transpiraţie care îi furnicau pe frunte şi care, atunci când li se termina domnia, luau un binemeritat repaus, relaxându-se („nirvănindu-se”, vorba Stelului) în iazul cu verdeţuri şi carne, din castronul de caolin, mai dihai decât nişte călugări shaolin.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s