Mike face ţuică la cazan

Mike „Pilotu’ ” Nazarov s-a însurat primul dintre martori, deşi era precum Jason Newsted: îi plăcea mult mai tare să se afunde în muzică decât în căsnicie. Plus că avea un fix kilomegagigaterrabizar pentru martori: se ferea ca de viperă de căsătoria cu o femeie inferioară social, repetându-le Jeg Tzappeshlitzilor oridecâte ori avea ocazia: „rampă, nu pantă!”. „Rampă, nu pantă!” se înverşuna el, atunci când venea vorba de pirostriire. Adică femeia să fie de viţă, să nu care cumva să ia vreuna de la coada vacii. Sau, cel puţin, să aibă relaţii, astfel încât el, Mihail, să nu facă antecameră pe la diverse uşi.

Şi dorinţa i s-a îndeplinit, în persoana Mariei Balc-Stegaru. Deşi nu era de viţă nobilă, Marghioala (cea cu maţele sunând a chitară bass – ştiţi deja) se făcuse cunoscută în nenumărate şi nebănuite medii, datorită vocii, cu care cutremura candelabrele din sălile de spectacole şi pe care o râvnea orice cântăreaţă de operă şi nu numai: orice femeie care ştia cât de cât să aprecieze un astfel de dar.

Mike a fost lovit rău atunci când Marghioalei i-a explodat avionul în faţă, motiv pentru care, atunci, s-a alăturat facţiunii psihedelice, formată din oameni care nu puneau picioru-n avion. Nu ca pasager, adică. În calitate de pilot, tot făcea drumuri de colo-colo prin lume, astfel încât Manuela, cea de-a doua doamnă Nazarov, i-a rânjit odată:

–        Hăh… Când o fi să vă premieze, tot cu avionu-o să te duci?

–        D-apoi, cum? Cu ăla mare, de şapte sute şi ceva de locuri. Să trec razant cu clădirea, să dau moarte-n bibilici şi-n găinile mai mici… Şi să le strig pe geam: „Băăă, mă duc să iau nişte apă minerală – care vreţi?”

Mike a avut marele merit de a introduce în formaţie obiceiul găsirii de motive pentru a chefui. Ce e azi? E-ntâi ianuarie? N-avem nici un Vasile, da’ ne trezim din beţia de azi-noapte. Cu ce? Cum cu ce? Cu ce ne-am cuificat azi-noapte, da-n ordine inversă. De Mărţişor, ce facem? Împletim şnuru’, cu fire roşii şi albe: vinu’ şi ţuica. Se comemorează cinci ani de la moartea lui Laurenţiu Smalţu? Facem ce se cuvine: depunem coroane, apoi venim acasă şi vărsăm o picătură de bere în memoria lui. Cum unde-o vărsăm? Pe gât. Ceea ce şi făceau: se duceau, puneau flori, aprindeau lumânări, chemau rude de-ale mortului şi câţiva colegi de breaslă rockerească, tocmeau un preot să citească la căpătâiul răposatului, după care se-nturnau acasă, băgau muzică de-a lui până se crăcănau şi, sub un afiş imens cu rockerul cel de pe totem, aprindeau o la fel de mare făclie, sub forma unei ulcele cu ţuică de caise.

Laurenţiu Smalţu ăsta fusese un Buddy Holly al roacherilor români din anii ’20 ai cestuilalt veac: talentat până-n sebumul din păr, omul murise la 28 de ani şi 230 km/h – atât avea maşina pe care o conducea  şi sub a cărei capotă nimerise o ţigară aruncată de un zăpăcit de şofer în depăşire. Zăpăcit şi norocos, fiindcă nici până-n ziua de astăzi nu a fost găsit. Dintre toţi martorii, ipohondrul de Mishu îl compătimea cel mai tare şi se temea ca nu cumva să o păţească şi el, cât de curând. N-avea de un’ să ştie că urma să trăiască, ca ghiolbanu’, 94 de ani şi, de nu ar fi fost întâmplarea aceea cu albina, ar fi apucat suta de ani. Ar fi apucat-o de coadă (după ce o parcursese de la cap), ar fi-nvârtit-o bine-bine-bine deasupra capului, apoi ar fi aruncat-o cât colo, strigând către cer: „Mai dă-mi una, Doamne!”.

Ce era cu ţuica de caise? Uitai să vă spun: bassistul, cu toate că nu se-ntrecea cu gluma la băutură, avea un cazan de dimensiuni frankensteinice, în care făcea o ţuică… potopul eschimoşilor, nu alta! Astfel încât a fost lesne de înţeles de ce Ion a izbucnit odată, cu efuziune, către pilot, după ce luase o gură zdravănă de foc grecesc:

–        We’ve got a six-pack Mike filled with kerosene! Ain’t that right, private Holloway?

–        And he’s just… leavin’ the hangar! zâmbi Mike mândru, ridicând mâna a avion în decolare.

–        Bă… mi se dezgheţară mustăţile, conchise Lynx, admirativ, către cazan, netezindu-şi-le. Pasămite, era 8 noiembrie, de Sfinţii Mihail şi Gavriil, iar frigul nu era tocmai mămos cu oamenii. Încaltea Mishu, săracu’, se făcuse sovietic: palton, căciulă cu urechi, revărsate, ca două tufe de iederă, până peste perciunii cazematici, şi un fular cât toată Fâşia Gaza. Cât tot Caucazul, de fapt.

Atât doar că, de 1 iunie, au şovăit despre ce să sărbătorească sau să comemoreze. Primul lucru care i-a venit în minte lui Mike a fost fuga Phoenicşilor, în ’77, dar Mishu a dubitat:

–        De, mă… Ştiu şi eu?

–        Las’, că ştim noi mai bine, făcu Mike, sfătos.

–        Nu, fi, mă, idiot, îi reteză Ion cinismul. Zi, bă, Mishule, că io te-ascult.

–        Aşa. ’ceam că ce să facem? Să comemorăm plecarea lor sau să ne bucurăm că au scăpat de sub papucul comunist? Şi, oricum, n-au dus-o roz nici pe-acolo. Chiar dacă au compus ei nişte piese care, după ’90, au sunat de balamuc refăcute.

–        Mda…

–        Aaa… făcu Nazarov ochii mari şi braţele largi, ca de „bun venit” ideii ce îi brăzdase cerul minţii.

–        Ce?

–        Mareşalul.

–        Care mareşal?

–        Cum care mareşal?

–        Păi, au fost trei, observă Mishu.

–        Mareşalul cel din urmă…

–        Cel mai recent, i-o reteză Vali, privindu-l prevenitor.

–        Aşa. Da. Doamne fereşte… ciocăni în lemn şi se bătu uşor peste gură pilotul cel superstiţios. Aşa. Pe 1 iunie – moartea; pe 2 iunie – naşterea.

–        Oaaa… căscă Ion ochii precum două capace de hidrant şi înflăcăraţi ca două rotocoale lăsate de fierul încins pe fundul oii, pătrunzându-se (el, clăparul) de dimensiunea ontică a celor două zăcăminte beţifere. Ebrifere, dacă nu vă convine jocul de cuvinte. Clapeşului îi venea la socoteală, fiindcă era mai atent la ocazie, decât la ironia sorţii: moarte cu o zi înainte de aniversare. Dar ce aniversare mai era aia în detenţie?

Aia era… Erau tineri, se ţineau holtei… Îi durea-n paişpe. Tiribomba asta a ţinut doi ani încheiaţi, după plecarea Marghioalei din formaţie. La sfârşitul lor, bassistul-pilot făcea nunta, iar, o lună după aceea, le trimitea martorilor poza aceea cu el şi cu soţia, care i-a făcut pe clăpar şi pe impresar să se împace cu adevărat şi să îşi recunoască unul celuilalt cât de proşti fuseseră.

Dar, spre dezamăgirea publicului (sau a publicurilor, cum se fasolea Psihedelicu’, ca un comunicator ce era), Maria nu avea să mai apară pe scenă cu rockerii statuisto-mochetişti… Rockul nu mai era dat cu lac… Iar, o dată cu plecarea chitaristului armonic şi înlocuirea lui cu Ion Clăparu’, rockul jegtzappeshlitzesc avea să nu mai fie nici dat la polizor… La tobe, venea un instrumentist bun, unul dintre cei mai mari pe care îi dădea rockul post-post-post-modernist, -statuist şi -mochetist, în ciuda rezervelor pe care le afişase impresarul:

–        De, mă, Ioane, ştiu şi eu… Compozitorii intră mai uşor în memoria colectivă decât instrumentiştii…

–        Las’, că ştiu eu ce fac.

Şi cu ştiutul a rămas – formaţia, chiar dacă numai pentru un deceniu, avea să intre în declin… Declin oprit de senilizarea impresarului şi de pumnul de somnifere.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s