„Trăsura”, de Adrian Păunescu

Din patru direcţii şi chiar din mai multe,
Un foşnet ş-un zgomot de paşi:
Trăsura cu domnul Mihai Eminescu
Se-aude venind către Iaşi.
*
Dar, Doamne al nostru, ce vii de departe,
Ce palid la faţă mai eşti!
Şi ce mai e, Doamne, prin cer şi prin stele?
Şi ce e pe la Bucureşti?
*
Sau vii dinspre casa natală, poete?
Sau vii dinspre morţi către vii?
Şi spune-ne dacă sunt numai iluzii
Si spune-ne dacă-ntârzii.
*
Se-aude pe piatră un ritm de copită
Ce plânge ciudat în urmaşi:
Trăsura cu domnul Mihai Eminescu
Se-aude venind către Iaşi.
*
Dar nu mai ajunge, vai, nu mai ajunge
Şi unii se nasc, alţii mor,
Pe semnul acesta, dau vaiere plopii
Şi teiul mai plânge de dor.
*
Şi teamă, mi-e teamă, că totul aşa e,
La limita fizicii reci,
Trăsura cu domnul Mihai Eminescu
Venind, nu ajunge în veci.
*
Ea vine mereu, se-aude că vine,
E-atât de aproape acum
Dar n-are deloc consistenţă trăsura
Şi caii sunt parcă de fum.
*
Oricum, cât va fi pe pământ România,
O dată cu ultimii paşi,
Trăsura cu domnul Mihai Eminescu
Veni-va mereu către Iaşi.
*
Fiţi gata să-i faceţi primirea înaltă,
Chiar dacă simţiţi tristul gând,
Că veşnic veni-va trăsura aceasta
Şi nu va ajunge nicicând.
Anunțuri

Un gând despre „„Trăsura”, de Adrian Păunescu”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s