Ceva şi mai puţin provizoriu cu Veta

Veta stătea la intrarea căminului de fete, urmărind, pe deasupra ciolanului de pui din care rodea cu poftă, strada, maşinile care treceau pe ea şi câmpul care se întindea dincolo de ele, tăcut mai ceva decât stâlpul de înaltă tensiune din mijlocul lui, care stâlp i se păru fetei, după formă, că seamănă cu un început de element din “Coloana Infinitului”. Dar nu apucă bine studenta cea sâsâită să îşi dea prea bine seama de filosofia stâlpului, că pe drum trecu un autobuz alb şi drept precum ceva ce nu admite comparaţie. Veta ar fi continuat să privească în gol, dacă nu ar fi remarcat în autobuz un gras pletos şi bărbos făcându-i semne disperat de zâmbitoare.
– Pssssihedelicu’? se miră studenta cea sâsâită, ridicând din sprâncenele precum două ştuci în picaj. Ştuci, adică pluralul de la Stuka. Veta era studentă la Medicină de vreo doi ani şi avea să studieze mult timp de atunci încolo, dat fiind faptul că plănuia să se specializeze în acea extrem de stresantă ramură care se cheamă neurochirurgie. De altfel, nu avea să trăiască decât şaizeci şi patru de ani, iar, “dacă n-ar fi fost Vali, m-as fi dussss pe copcă pe la ţinzeţi”, după cum mărturisea (martorisea, adică) soţia impresarului. Autobuzul opri la o sută de metri mai încolo, pe drumul de ţară care ducea spre şi aducea dinspre căminul medicinist de fete, iar din el, din autobuz, sări un singur om, flencănindu-şi poalele cămăşii precum o sutană de preot. …………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………. Lui Valentin Busuioc i-a prins extrem de bine, de-a lungul anilor, faptul că Veta era medic. Chiar dacă neurochirurg („vrednică urmaşă a Sofiei Ionescu-Ogrezeanu”, după cum a lăudat-o unul dintre profesorii ei de seamă), soţia cea sâsâită a impresarului l-a salvat nu o dată de la moarte prin explozie, cauzată de diverse (mai bine zis, „deverse”) ospeţe la care ansamblul mână-gură se întrecea cu gluma. Cum vedea că Lynx începea să se rogvaivească la faţă şi să respire mai frânat decât un tren pe cale să se ciocnească de un altul, Veta îl lua pe sus (la figurat; la propriu, ar fi făcut hernie) şi nu se oprea decât în clinica de interne, unde se învârtea de zor în jurul mesei de operaţie, până când toată tevatura lua sfârşit, iar Vali revenea la viaţă, la umor negru despre sine şi la râs neghiob la propriile poante.
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Pe femeie o chema Mira-Elisabeta Cepta, colegii de faciultate (cum îşi rânjea Psihedelicu’ grebla din gură) o porecliseră ElisaBeta-Caroten, iar martorii din formaţia lui Ion o cognumiseră Ventuza – aţi văzut lanţul ludic. Mediciniştii ei, în schimb, o supranumiseră Beta-Caroten, atât fiindcă mânca vârtejos de mulţi morcovi, cât şi pentru că circulau anumite zvonuri pe tema ei cum că simpatiza morcovii nu doar la nivel culinar… Mă rog… Vali n-a simţit nimic. Singura acţiune imagologică întreprinsă de textier în legătură cu carotofilia ei a fost să bată piaţa în lung şi în lat şi să vină acasă cu cel mai magaoic morcov cu putinţă, pe care, în faţa Vetei, să îl bage în storcător, apoi să o îmbie cu sucul stors din el, suc pe care femeia n-a putut decât să îl accepte.
Valentin a cunoscut-o pe Elisabeta într-un cadru ceva mai puţin ciudat decât a cunoscut-o Mihai pe Emilia: erau ei, martorii din formaţie, împreună cu impresarul, într-un bar, iar Mike le povestea tot felul de grozăvii din războiul indo-palestinian, în care era cât pe-aci să intre şi România, dacă Preşedintelui de atunci nu i-ar fi venit gândul cel bun să declanşeze un accident ecologic pe Tisa şi, astfel, sub pretextul concentrării celor mai multe resurse băneşti în rezolvarea situaţiei, să se fofileze de la porunca venită din partea NATO.  Accidentul era suficient de departe de Dunăre încât să nu genereze panică – în afară, bineînţeles, de mass-media, care îşi păstrau metehnele alarmiste şi pe ai căror reprezentanţi Vali îi visa în boxa acuzaţilor, într-un un nou proces al criminalilor în gândire. Se aflau, aşadar, ei şapte într-un bar, sărbătorind un an de  când muzica biruise războiul (chiar dacă război numai într-un stadiu potenţial) – vasăzică, de când Mike renunţase la manşă pentru chitara bass –, iar fostul pilot povestea despre imagini din conflagraţia asiatică, imagini proaspăt sosite la Cenzura Armatei, încă nedifuzate, când, la un moment dat, intră în bar, cu două cărţi groase la subsuoară, o stalagmită cu picioare. Vali, când o văzu, se gândi prima oară la stalactită, dar se scutură repede de gândul cel rău: „da’ ce? e spânzurată, ca să atârne?”. „Stalagmită”, da, fiindcă fata era îmbrăcată toată în alb – o să vedeţi mai jos de ce.
Anunțuri

2 gânduri despre „Ceva şi mai puţin provizoriu cu Veta”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s