Cremilia (copăcel, copăcel…)

Mishu The Prince, prima dată când a-ntâlnit-o pe Cremilia, s-a uitat la ea cu nişte ochi ozeniţi de o noapte pierdută cu Diablo 2, a văzut-o aşa, dintr-o bucată (prea dintr-o bucată, adică… un fel de bloc… un fel de Antantă sau de Puteri Centrale) şi s-a gândit: „Mă… asta nu prea pare a fi femeie… Asta cre’ că se-nmnulţeşte prin butaşi: îi prinzi ruda şi o altoieşti”, îşi încheie el gândul, hendricindu-se către Vali The Psychedelic, care stătea pe scaunul alăturat cu picioarele la gură, în obişnuita angoasă cauzată de avion. Ridicându-şi, deci, Mihai ochii din PSP-ul cu Diablo 2 (PSP care, cu ani în urmă, fusese cât pe-aci să fie aruncat cât colo de către Radu The Leprechaun, pe care Stelu’ îl compara cu diverse personaje de acolo), a zărit-o, în capătul coridorului, pe Dr. Emilia Zugschnauze (doctor în oceanografie şi în matematică – „doctor în meduze şi-n ipotenuze”, cum hăhăia Psihedelicu’), care, datorită încăperii din care ieşea, avea o figură pe care limpede se putea citi un Δπr2 cauzat de sforţările asemănătoare luptătorilor de sumo, deşi femeia era normală atât ca siluetă, cât şi ca preocupări. Mă rog… atât cât poate fi normal un doctor în două domenii aparent disjuncte. S-a apropiat, deci, de Mishu şi, cu un uşor accent german, l-a întrebat:

– Nu vă supăraţi… Aveţi cumva patru supozitoare?

Bănuiala Printzului s-a întărit, astfel încât acesta, luat prin surprindere, foindu-se pe scaun şi uitându-se spre spatele pantalonilor, a bolborosit:

– Nu, eu, nu… Nu practic aşa ceva. Tu n-ai, bă? îl înghionti el pe impresar, bucuros să scape de povara răspunsului.

– … miii şapte sute patruzeci şi una de bucăţi… concentrice îşi ridică acesta ochii spre vocalist, încheindu-şi bolboroseala, apendice al viziunilor care îl frământaseră până atunci.

– Ai tu atâtea??? făcu Printzu’, cu ochi la fel de concentrici, gândind încă în termeni de resurse de la jocul de pe PSP. Pasămite, jocul era de strategie, iar Plodu’ îşi făcea tot felul de socoteli logistice în legătură cu drumul către victorie.

– Atâtea o să ne facem, dacă ne prăbuşim de la altitudinea şi viteza asta, îi aruncă Vali o privire stranie. Săru’ mâinile, o zări, deodată, pe Emilia, scuzându-le, parcă, celor doi, dialogul martoricesc de faţă cu viitoarea femeie mishoasă.

– Bună ziua, îi răspunse ea cu aceeaşi valoare ridicată a lui πr2 pe figură. Nu aveţi cumva patru supozitoare?

– Mishule, parcă Ion are?

– Parcă da.

– Ioane… îi dădu Vali din greşeală un cot în gât atunci când se întoarse spre el. Scoate-ţi căştile din urechi. Şi nu mai asculta muzica aia de emoişti.

– Ho, dracu’, că-mi rupseşi beregata.

– Ai patru supozitoare?

– De ce? Care dintre voi doi e pe invers?

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Mihai s-a căsătorit cu Cremilia nu din vreo aplecare maritală, ci de potenţiala gură a rudelor lui, care gândeau în termeni de „necăsătorit”, „căsătorit”, „divorţat” şi „văduv”, nicidecum „în concubinaj”. Oricum, deşi Emilia Zugschnauze nu îi dădea Pârtzului nici un fior existenţialist, aşa cum ar fi vrut el, femeia îi era un de nelepădat factor de stabilitate psihică: Printzu’ ştia că masa era masă, casa era casă, patul era pat.

Ceea ce, însă, nu ştia Plodu’ (şi avea să aibă, la aflare, nişte sentimente tulburi, ca zeama de varză când o pitroceşti) era faptul că un unchi de-ai Şeniliei, printr-un ONG bine ticluit, spăla nişte bani proveniţi din traficul cu arme. Pasămite, de câţiva anişori buni, Pakistanul bătea război cu India pentru Jammu şi Kashmir, iar organizaţia din care făcea parte unchiul Emiliei (care, surprinzător sau nu, era român – să nu uităm că Emilia era jumătate nemţoaică, jumătate româncă) aproviziona tabăra indiană. Nu pentru că ar fi avut vreo indofilie, ci fiindcă se nimerise ca, în acea vreme, India să fie o deloc neglijabilă putere navală, cu unele dintre cele mai performante submarine balistice Borei, iar Emilia făcuse nu puţine cercetări în zona Oceanului Indian. Deci, unchi, bani, sponsorizare pentru formaţie. Şi bătuta dintre cele două ţări continua…

Dar lucrul cel mai ironic dintre toate era acela că Jeg Tzappeshlitzii cântau cântece antirăzboinice, pe versuri de Psihedelic, unele chiar înverşunate. Martorii habar n-aveau că Lynx ştia de toată treaba de mai sus, dar tăcea mâlc. Nu s-a întâlnit niciodată cu Willi Zugschnauze, unchiul în cauză, de frica presei şi, în ultimă instanţă, a puşcăriei. Sau, cel puţin, nimeni nu ştia ceva legat de asta. Singura mişcare pe care impresarul a făcut-o legat de traficant a fost un text despre un pescar care trudeşte din greu şi vinde vietăţile unor nevoiaşi, la preţuri omenoase. Asta atât cu aluzie la submarinele cu piese traficate, cât şi datorită faptului că ruda cu pricina avea ONG-ul legat de salvarea vieţii acvatice. Nu-i vorbă, la sfârşitul cântecului, se auzeau nişte dangăte funebre, dar versurile erau în aşa fel croite, încât să sugereze că pescarul are un sfârşit, ca tot omul.

E-adevărat că Vali niciodată nu s-a întâlnit cu omul acela, dar asta nu l-a împiedicat să îşi exprime recunoştinţa faţă de Emilia oridecâte ori avea ocazia, prin fel de fel de cadouri şi de flori, astfel încât Mishu intrase la bănuieli, bănuieli nestinse decât de căsătoria lui Holloway cu Mira-Elisabeta Cepta, etalon de fidelitate şi de caritate (dacă, prin „caritate”, înţelegem „faptul de a îţi păsa de cineva”. De ameţitul de Psihedelic, în cazul acesta.).

Când Mihai-Emilian Bercea a aflat de toată urzeala, s-a simţit ca drumeţul pe o coamă de munte – gata, în orice clipă, să cadă ba într-o parte, ba în cealaltă –, astfel încât a dat fuga la impresar:

– Bă, Vali… iartă-mă că te-am bănuit cu Emilia.

– Stella sau Beck’s? repetă Busuioc faza de alinare a lui Ion Clăparu’.

– Craiova, bă – îţi uiţi originile? făcu Mihai autoritar.

– Gata, Mishule. Zi care-i păsssu’, sâsâiră cele două sticle, o dată cu replica lui Valentin.

– Ziceam că îmi pare rău că…

– Băi. Tu să mă ierţi pe mine, că te-am pus pe jar. Dar trebuia să-i mulţumesc cumva.

– Pentru ce? întrebă Mihai, în speranţa că ar fi putut afla ceva în plus.

– Eee… hai. Nu te face, că mă enervezi.

– Bine… plecă Plodu’ ochii. Da’ vrusei să-ţi spun că…

Şi, aici, Bercea făcu o pauză, trecându-şi limba peste buze, apoi trăgându-şi-le în interior)… vine o vreme în viaţa unui om când…

Nu te desparţi de ea.

– Păi…

– NU! bufni impresarul cu piciorul în podea. Rockul trebuie să continue.

– Mda…

– SIGUR.

– Bine.

– Nu care cumva să te cerţi cu ea…

– Nu e vorba de-asta…

– … sau s-o jigneşti.

– Doamne fereşte! dădu Emilian din mâini, ca s-alunge vedenia posibilei neplăceri.

– Dacă e s-o-nşeli, o-nşeli cu cea mai mare discreţie.

– N-o-nşel…

Dar Vali se uită neîncrezător la el.

– Bine-bine… cu discreţie.

Şi tandemul Bercea-Zugschnauze a continuat…

Anunțuri

3 gânduri despre „Cremilia (copăcel, copăcel…)”

  1. scremilia avea o inima scremita si stransa,de-aia avea ea nevoie de ovipozitoare,si toti stim de unde le-a scos ion,din sufletul sau mare si dolofan,asa de dolofan incat avea chiar si vergeturi.Acu sa vad de unde iei hartie,scremiliooo !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s