Ceva mai puţin provizoriu cu Veta

Veta stătea la intrarea căminului de fete, urmărind, pe deasupra ciolanului de pui din care rodea cu poftă, strada, maşinile care treceau pe ea şi câmpul care se întindea dincolo de ele, tăcut mai ceva decât stâlpul de înaltă tensiune din mijlocul lui, care stâlp i se păru fetei, după formă, că seamănă cu un început de element din “Coloana Infinitului”. Dar nu apucă bine studenta cea sâsâită să îşi dea prea bine seama de filosofia stâlpului, că pe drum trecu un autobuz alb şi drept precum ceva ce nu admite comparaţie. Veta ar fi continuat să privească în gol, dacă nu ar fi remarcat în autobuz un gras pletos şi bărbos făcându-i semne disperat de zâmbitoare. – Pssssihedelicu’? se miră studenta cea sâsâită, ridicând din sprâncenele precum două ştuci în picaj. Ştuci, adică pluralul de la Stuka. Veta era studentă la Medicină de vreo doi ani şi avea să studieze mult timp de atunci încolo, dat fiind faptul că plănuia să se specializeze în acea extrem de stresantă ramură care se cheamă neurochirurgie. De altfel, nu avea să trăiască decât şaizeci şi patru de ani, iar, “dacă n-ar fi fost Vali, m-as fi dussss pe copcă pe la ţinzeţi”, după cum mărturisea (martorisea, adică) soţia impresarului. Autobuzul opri la o sută de metri mai încolo, pe drumul de ţară care ducea spre şi aducea dinspre căminul medicinist de fete, iar din el, din autobuz, sări un singur om, flencănindu-şi poalele cămăşii precum o sutană de preot. …………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………. Lui Valentin Busuioc i-a prins extrem de bine, de-a lungul anilor, faptul că Veta era medic. Chiar dacă neurochirurg („vrednică urmaşă a Sofiei Ionescu-Ogrezeanu”, după cum a lăudat-o unul dintre profesorii ei de seamă), soţia cea sâsâită a impresarului l-a salvat nu o dată de la moarte prin explozie, cauzată de diverse (mai bine zis, „deverse”) ospeţe la care ansamblul mână-gură se întrecea cu gluma. Cum vedea că Lynx începea să se rogvaivească la faţă şi să respire mai frânat decât un tren pe cale să se ciocnească de un altul, Veta îl lua pe sus (la figurat; la propriu, ar fi făcut hernie) şi nu se oprea decât în clinica de interne, unde se învârtea de zor în jurul mesei de operaţie, până când toată tevatura lua sfârşit, iar Vali revenea la viaţă, la umor negru despre sine şi la râs neghiob la propriile poante.
Anunțuri

Un gând despre „Ceva mai puţin provizoriu cu Veta”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s