Nelu Mierloi – final

Aici, trebuie să le permitem lui Radu Madagan şi lui Mike Nazarov să facă, o vreme, pe povestitorii, pe relatorii (cu „r”, nu cu „d” — nu te-ar fi dat în gât nici dacă le-ai fi luat bassurile şi le-ai fi topit, ameninţându-i că îţi faci hazna din ele; dacă, în schimb, ai fi greşit şi, în loc de „hazna”, ai fi rostit „cazan”, ţi le-ar fi dat de bunăvoie, başca închinându-ţi nişte solouri bassnice, de să le povesteşti nepoţilor şi strănepoţilor, adunaţi în jurul mesei — fie ea de cină, fie de spiritism). Aşadar, aici, Radu şi Mike au onoarea de a ofta în cheia fa despre Nelu Mierloi, impresarul Black Code-ului.

Se întâmplase ca cei doi bassişti să fie într-o zi acasă la Nazarov, la scurt timp după ce murise Busuioc, să mai vorbească de una, de alta… Mike îl chemase pe Radu pe la el, fiindcă, dacă mai stătea mult aşa, singur-cuc, fără nici un martor prin preajmă, l-ar fi apucat angoasele şi se temea ca nu cumva să vină impresarul, să îl bântuie şi să… să ce? Să-i ţină un monolog comic?

— Lasă, Maichişor, că nu vine… îl ogoia soţie-sa, Manuela, mângâindu-l ca pe copilu-al mic, în timp ce bassistul se cuibărea la pieptul ei, ca să scape de vedeniile cu Psihedelicul pe catafalc. N-am agăţat eu usturoi la uşă?

— Eee, păi, nu ştii că-i plăcea aiu’? Ce mai mânca el la usturoi, apoi îşi turna o Buceagă-ntreagă-n el, pe gât, ca să eructeze… se fasolea Mike. Să tragă o râgă mare cât casa, pe care ar fi fost invidioasă orice boxă de o sută de waţi, zâmbea cu amărăciune fostul pilot militar.

Îl chemase, deci, pe Madagan, iar acum, cei patru babalâci (martorii şi soţiile) şedeau în jurul unei mese din lemn încrustate cu fel şi fel de scene mitologice, precum acelea pe care le visa, de mult, Ion cel statuisto-mochetisto-martor împodobind mânerul unui revolver.

Bă, că ce mai faci, bă, că ce să fac, mă cam bate gându’ să ies la pensie, că m-am plictisit, am mai făcut două-trei cântări cu Costi, aşa, prin baruri, de martorie, da’ nu mai are nici un haz…

— Auzi tu? Cre’ că m-apuc să-mi scriu memoriile, făcu Mike într-un târziu.

— Să ce? Să scrii „Istoria creaţiilor literare martoreşti”, cum zicea Mishu la Mocheta? zâmbi Radu.

— Nu, mă. Să…

Dar, întocmai cum, peste ani, izvodul memoriilor avea să îi fie curmat de dispariţia cu avionul (şi nici până astăzi nu se ştie dacă Mike mai trăieşte, a murit pe loc ori a fost prins şi făcut rachiu de către cine ştie ce ciudaţi din partea locului), acum, fostul locotenent de aviaţie îşi curmă vorba, fiind nevoit să îi facă loc unui ţache care aducea o tavă pe care erau aliniate, în formaţiune de tragere, nişte pahare cu suc de lămâie. Copilandrul, posibil gimnazist, imposibil licean (în realitate, era student), deşi era progenitura lui Mike, nu avea de la el decât privirea à la „Kill ‘em all” şi „Ride the Lightning”, cu care Mihail-Cristian făcuse istorie în anii de Mocheta. Degeaba râdeau unu’ şi altu’ (adică Ion şi Vali), cum că nevastă-sa l-ar fi făcut pe copil cu vecinu’ — Mikey le reteza imediat vorba (şi, dacă ar fi avut la-ndemână, le-ar fi reteveiat picioarele):

— Bă, da’ sunteţi bătuţi în cap?? Păi, pe ce-a pus el mâna prima şi prima dată?

— Mi-e frică să aflu… făcea Psihedelicu’.

— Da’ degetu’? Degetu’ unde l-a băgat prima şi prima dată? se maimuţărea Noxu’.

— Ce sunteţi, bă, inapţi aşa? îi privea Mike, covăsit de lehămesit. (Faza cu „inaptul” o avea de la Nelu, dar asta puţin mai încolo.) S-a uitat aşa, la mine, de parcă ar fi vrut să spună „Metal up your Mike!” şi a zis „Ta-ta…”

— De fapt, a vrut să spună „Ta-ta… e vecinu’ Rică”.

— Un cap în gură… cu garnitură de fasole bătută, se făcea Nazarov spre Holloway, arătându-i pumnul.

— Gata… Bă, lasă-l să ne povestească. Zi, mă, Mikey, că eu te-ascult… chiar dacă ştiu adevărul…

— Ce adevăr?

— Că n-ai făcut pân-acum nici un test de paternitate, izbucnea Noxu-n râs.

— Eee, mai lăsaţi-mă, naiba, ‘n pace, se enerva MC Nazarov. (Aşa-i zicea Nelu: „Emsi Nazarov”, fiindcă soldăţoiului îi plăcea, din când în când, să facă din gură ritmuri de hip-hop.)

— Gata, tăcem. Următorul care mai scoate-o tâmpenie pe gură spală WC-urile din camere de la hotel. (Ion rânjea, căci ştia că Valentin era cel mai vorbăreţ dintre cei trei.)

— Deci, da… După care, a-ntins copilul mâna spre fereastră, către bass şi făcea „ăăă… ăăă…”, adică vrea să pună mâna pe el. (Psihedelicu’ se smuci, vrând să comenteze, însă îşi aminti ce l-ar fi aşteptat, aşa că se abţinu, mulţumindu-se a-i face semn bassistului să continue.) Aşa… Când i-am dat bassul, odat-a-nceput copilul să râdă şi să se joace cu el.  Aia e…

— Bă, Mikey, da’ nu cumva bassul era atârnat la fereastra aia care dă-n curte la vecinu-tău Rică? zâmbi textierul cu subînţeles, sfidând ameninţarea periei de WC. Ion începu să se tăvălească de râs:

— Vali, vezi că la mine-n baie e blindaju’ gros!

Ion-Marian Mierloi fusese impresarul Black Code-ului timp de peste patruzeci de ani, de la reînfiinţarea timişoreană până la sfârşitul carierei formaţiei. Pe om îl chema Mierloi, iar Costi mereu făcea joc de cuvinte, spunându-i „Jean Merlot”, cu admiraţie, căci el le dăduse celor din Black Code obiceiul de a bea vin, mai cu seamă merlot şi pinot noir.

Deşi, după numele de familie, te-ai fi aşteptat să triluie, Nelu nu ştia să cânte decât la chitare, la ţambal cu distors, la acordeon şi la acel instrument tradiţional hawaiian care se cheamă ukulele. Costi se rugase mult timp de el să intre în formaţie, pe post de bassist, după plecarea lui Madagan, însă Mierloi refuzase, detestând să fie în centrul atenţiei.

Dacă formaţia Jeg Tzappeshlitz era admirată şi invidiată pentru textele sale, aceleaşi sentimente erau nutrite faţă de Black Code, însă în privinţa impresarului.

— Bă, avea Nelu-ăsta-n el o punctualitate şi un parolism ceva de speriat, îşi aminti Radu, jucându-se cu un flexor uitat pe masă de copilul lui Mike. Dacă nu era brunet şi negricios, cu părul şi figura de amerindian, mai-mai c-ai fi zis că e neamţ.

— Băi, Radule, da’ el unde e-acu’? întrebă Mike.

— Prin porumbi, ridică Madagan din umeri. Ultima oară când am vorbit cu Costi, mi-a zis de Nelu că era prin Vietnam.

— Păi, ce căuta tocmai acolo?

— Dracu’ ştie… Cică i s-a pus pata să vadă cum e viaţa prin părţile-ălea: şi-a cumpărat o căsuţă şi o palmă de pământ, şi-acu-şi duce zilele prin ale coclauri.

— Bă, eşti nebun? începu Nazarov să râdă iepureşte. Păi, el nevastă, copii n-are?

— Ba da, da’ a luat-o cu el numai pe soţie-sa…

— Calipsiţa? Sau cum o cheamă?

— Calipsiţa, da… Iar pe fie-sa a lăsat-o la soră-sa.

— Eeeeh… soră-sa… zâmbi Mihail-Cristian, visător. Dar, apoi, îşi reveni: cum, bă? Nelu are o fie-să?

— Daaa… de mult, chiar. A crescut-o bine — ştia copila cei patru „stâlpi” ai thrashului înainte să ştie cele patru puncte cardinale. Când a-ncercat sora lu’ Nelu s-o-nveţe „Căţeluş cu părul creţ”, ea i-a spus: „Da’ nu vrei mata să te-nvăţ eu «Bring Your Daughter to the Slaughter»?”, de era să facă infarct biata femeie. Da’ ştii că Nelu a făcut-o din greşeală, nu? zâmbi Radu-Florian cu toţi dinţii, precum Chewbacca.

— Cum, mă, din greşeală — ce-ai?

— Oricum — n-a avut niciodată gânduri de abandon.

— Da, mă. Ce? Nu-l ştiu pe Nelu? Da’ cum a făcut-o din greşeală?

— Aşa, bine. Erau ei odată-n turneu (mai încoace, după ce plecasem eu) şi le căşunase să fac-o paranghelie cu nişte fete din zonă. Da’ lu’ Nelu, nu ştiu de ce, i se pusese pata să facă pe abstinentu’ şi să nu folosească decât o păpuşă gonflabilă, pe care a numit-o, atunci, pe loc, Zambilica. Mi se pare că l-a şi sunat pe Ion, ca să-i spună şi să-l oftice.

— L-a sunat, da… întări Mikey. L-a trezit din somn. Îl vezi pe ăsta, pe Noxu’ (că mi-a povestit): tocmai când dormea el cel mai bine, aude „ţâr, ţâr, ţâr… ţâr, ţâr, ţâr…” Răspunde Clapeş şi se pomeneşte cu Nelu (care nu era nici el extraordinar de treaz, dar din alte motive): „Ce şuncile mele vrei, bă, la ora asta?” „Bă… Noxule… hăh… ghici cine e sub mine… heheheeee…” „Cine e, bă, somnambulanţo?” „Zambilica, Ioaneeee!!!!” „Mori, bă!!!” şi a trosnit telefonu-n furcă, lovind, în acelaşi timp, cu mâna cealaltă, liberă. Ion crezuse că loveşte-n gol, da’ de unde — a nimerit-o pe Castela, care dormea cam pe marginea patului. Odat-a sărit asta de sperietură şi-a căzut jos din pat.

— Da, mă, da’ pe fie-sa cum a făcut-o?

— Eee… Păi, în învălmăşeala de-acolo, Nelu n-a mai nimerit păpuşa, ci a nimerit-o pe una dintre groupie-uri. Şi… înţelegi tu…

— Hăh… Păi, parc-a luat-o de nevastă pe-aia după ce l-a anunţat că e cu burta la gură, nu?

— Da. Că, altfel, s-ar fi ţinut de certuri cu ai ei. Da’ n-a stat mult cu ea — doi ani —, după care a cunoscut-o pe Tina şi s-a căsătorit cu ea. Iar pe Tina a lăsat-o pentru Calipsiţa.

— Aşa o fi… căzu Radu pe gânduri. Bă, Mike junior… zâmbi el apoi către rezultanta dintre Mike şi Manuela. Ia zi-i lu’ nen-tu Radu cum ţi-au pus părinţii ăştia ai tăi numele.

— Nu vă zic nimic! se posomorî Dumitru Nazarov, fost Carmen.

— Bă… hăh… lasă copilu-n pace, că-ţi povestesc eu: eram undeva deasupra Oceanului Indian când l-au botezat ei. Şi m-au sunat înainte de decolare: „Mikey, ce nume să-i punem?”, dar eu atunci tocmai strigam o stewardesă, fiindcă vărsasem cafea pe pantaloni: „Carmen!”. Ei, săracii, au insistat: „Bă, da’ e băiat!!”, însă eu nu-i mai auzeam — răcneam după însoţitoare: „Carmen!!!! Carmen!!!!”. Şi, dac-au văzut că n-au cu cine discuta, i-au pus numele Carmen.

— Bă, eşti prost?! îşi înfrână Madagan un hohot de râs, de ruşine faţă de copil. „Doamna bassist Manuela Nazarov”, după cum glumea Ion, se făcuse roşie — ai fi zis că de ruşine, dacă n-ai fi văzând-o astupându-şi gura cu palma şi trepidând ca un frigider vechi. Mă… Carmene… îşi reluă Radu vorba, stânjenit… tu l-ai cunoscut pe Nelu?

— D-apoi, cum nu? Ne-a şi gătit de câteva ori, că n-avea stare.

— Daaa… Doamne… Avea Nelu un talent la gătit — ceva de speriat. Toate cărţile de bucate posibile şi imposibile ţi le gătea Nelu din scoarţă-n scoarţă. Da’ să vedeţi coincidenţă: toate gagicile lui aveau nume predestinate: Amalia (de-o porecliserăm noi „Sarmalia”), Tina („Spaghettina”), da’ şi Manda („Gămanda”) sau Calipsiţa („Haplisiţa”). Mai ales cu Sarmalia a fost şou mare… Mai ţii minte, Mikey, când am fost noi la Cheile Buţii şi ce-am făcut în prima seară?

— Eeeh… zâmbi Nazarov cu toţi dinţii şi cu bărbuţa zbârlită de plăcerea amintirii. Ne făcuserăm toţi muci, iar Psihedelicu’ ne băgase-n cântări. Da’, spre sfârşit, aproape de spartul chefului, lu’ Lynx i s-a făcut somn. Şi zice: „Bă, care veniţi spre cabană?” „Io.” „Hai, Mikey, du-te-nainte, să luminezi drumul.” Mă duc eu înainte, cu lanterna de la mobil aprinsă… mergem noi aşa… la un moment dat, aud o bufnitură şi ditamai fleoşcăitu’.

— Păi, ce se-ntâmplase? întrebă Dumitru. (Radu râdea în barbă.)

— Ce să se-ntâmple… Căzuse Lynx în apă. „Ce faci, bă, Psihedelice? Joci în Baywatch, de-noţi aşa?” „Săriiiiţi, că mă muşcăvipera! Mă lovi şi ursu’!” Noi, când am auzit aşa, fuga la el, acolo, să vedem ce face.

— Înota ăsta de mama focului, continuă Radu. I-am întins o mână, ca să-l trag afară, da’ el era ditamai omu’, aşa că era cât pe-aci să mă tragă el pe mine… „Nelule, hai să m-ajuţi!” A venit Nelu mai aproape, şi am făcut o miniechipă de tras la sfoară. Hai-hai, hai-hai… Până la urmă, l-am pescuit pe textier. Mike stătea cu lanterna şi dădea indicaţii… Aaa-au, Mikey, Mikey… îl privi Radu, dojenitor.

— Da’ Vali unde căzuse?

— Într-un canal. După culoare şi miros, colecta numai apa menajeră din cabane, da’ poţi să ştii?…

— De-aia şi-l vezi pe Nelu: „Bă, Psihedelice, băăăă… căzuşi în… păcat.”

— Da’ de ce urla el că-l muşcase vipera?

— Păi, stai să vezi: el întâi s-a-mpiedicat de ceva pe-acolo. Apoi, s-a rostogolit câţiva metri, până în apă. Da-n timp ce se rostogolea, l-au înţepat nişte urzici pe la încheieturi — şi de-asta i s-a părut lui că l-a muşcat vipera. Iar, la final, când să cadă-n apă, s-a lovit la genunchi de un bolovan de piatră şi ăla cic-a fost ursul, zâmbi Radu cu toţi dinţii.

— Bine, naiba, că nu s-a lovit la cap… făcu Mike, gânditor.

— Da… Dup-aia, a venit la mine şi la Nelu: „Băăăă… mă salvarăţi!” Şi — hait! — o-mbrăţişare de fiecare, de ne-a făcut fleaşcă.

— Si cum s-a terminat toată treaba?

— L-am dus eu şi Nelu la cabană, că-ngheţa, naiba, de frig pe-acolo… făcu fostul pilot militar.

— Nelule, Nelule… oftă Madagan după hoinar.

Madaganii nu mai stătură mult pe-acolo — Severina îşi aminti că nuştiuce rude de-ale ei aveau să vină în vizită a treia zi, aşa că a doua zi trebuia să pornească spre Văliug, ca să mai deretice prin casă. Dimineaţă, înainte de plecare, le lăsară vorbă Nazarovilor să îi anunţe când se întoarce Nelu, se pupăciră de rămas-bun, apoi femeia Radului se sui la volan şi plecară spre Semenic…

Nelu, după cum am spus, şi după cum îşi amintea Mike în urma de praf a celor doi programatori, era vântură-lume, însă, când se afla în România, stătea mai mult închis în casă, dat fiind faptul că lumea se uita la el ca la OZN, din cauza puternicului accent american pe care îl avea, forţat fiind de călătorii să se descurce în engleză şi în germană. Ştia şi franceză, deşi nu o folosea decât în cazuri extreme, pentru că nu îi plăcea cum sună. „Ce, bă? Limba aia de cocote şi de pămpălăi? Să mă scutească.” Germană, după cum spuneam, ştia bine de tot, aşa încât Costi nu s-a mirat atunci când un cunoscut de-ai lui, auzindu-l pe Nelu cum se conversa cu un neamţ, a întrebat, cu admiraţie: „Cine e, mă, Goethe ăsta?”.

Pe Mierloi îl poreclise Radu „Se trageeee!”, deoarece îl depăşea în paranoia. Madagan, înainte să intre în Black Code, credea că el era borna kilometrică supremă a paranoiei, dar bassistul nu îl cunoştea pe impresarul cel amerindianosimil… Pentru el, chiar şi o aburire de geam era semn rău. De aceea, odată, în pauza unuia dintre filmele de groază pe care obişnuiau să le privească acasă la impresar, Costi şi Radu, văzând că Nelu adormise, se apucaseră să facă din gură zgomote de arme de foc. Atât i-a trebuit lui Mierloi… A sărit în sus de era mai-mai să dea cu capul de tavan:

— Se trageeeeeeee! Pivniţa, pivniţa! şi s-a repezit către chepengul beciului, pe care era pe punctul de a îl deschide, dar, chiar în momentul acela, i-a auzit pe martori râzând în spatele lui.

Nelu era unul dintre acei oameni pe care, dacă i-ai fi lăsat în buricul deşertului, numai în pantaloni scurţi şi în tricou (cu Dream Theater — se-nţelege; aaa, nu se-nţelege? Eh — trebuie să ştiţi de-acum încolo), în trei-patru zile, ţi-ar fi construit o cazemată; ba mai mult: ar fi început să vândă, la uşa ei, floricele de porumb, suc de portocale, bragă şi simiţi pentru semiţi, hamiţi şi, în general, orice hămesiţi care s-ar fi întâmplat să treacă prin zonă.

Ion-Marian, după cum povesteau cei doi foşti bassişti, avusese, la viaţa lui, tot felul de prietene pentru care talentul lui la gătit îşi găsea o finalitate: mâncăcioase, dar şi unduioase; vreo două cam desuete, dar cu mult talent la cântat şi la dansat menuete. Una dintre ele, cu precădere, rămăsese în memoria colectivă martoricească: Amalia-Antoaneta. Sarmalia, cu alte cuvinte. Care Sarmalie-Antoanetă — surprinzător — gătea cot la cot cu impresarul cel negricios. Mai ales îngheţată gătea, astfel încât Black Codes-ii o denumiseră (cu bucurie, fiindcă aveau din plin parte de îngheţată atunci când treceau pe la cei doi Mierloi), o sobrichetuiseră (cum glumea Alex „Grinderu'” Brânzan, vocalistul de atunci, fiindcă el fusese cu ideea poreclei) Toneta şi, ceva mai rar, Toníca. Deci, „Toneta”-n sus, „Toneta”-n jos, zâmbete sincere şi complimente şi mai şi, iar muzicienii lui Nelu făceau burţi de la îngheţatele femeii…

Dar era ceva ciudat cu ea: atunci când o apuca uimirea, o apuca, nu glumă: rămânea nu doar holbată, ci şi înţepenită. Da-da-da: înţepenită ca un vas intrat prea adânc în uscat. Şi înţepenită nu ca tot omul uluit, ci aşa cum o surprinsese viitura mirării. Grinderul, care, în afară de cântat, se juca cu cadavre (era medic legist) şi îşi făcea mari delicii din lucrurile morbide, a observat treaba asta şi, la un moment dat, pe când erau toţi acasă la Nelu, în faţa unui film de groază, a început să râdă:

— Ăăhăhă, ăăhăhă…

— Ce-ai, mă, bâţâitule? Băuşi gaz? îi dădu Nelu cu palma peste spate, ca la înecaţi.

— Hăhăhăhăăăă… continua vocalistul să dea de-a dura vălătucii de râs. Uită-te la Catatoníca, abia putu omul să arate cu degetul, că se prăvăli pe podea, tăvălindu-se de râs.

Femeia Nelului înţepenise bine de tot şi degeaba dădu Costi să o zgâlţâie — Mierloi îl opri:

— Lasă, că-şi revine ea…

Brânzan se tăvălea în continuare, în asedii de râs, şi o arăta cu degetul pe îngheţată — îngheţata de Toníca:

— Catatoníca! Catatoníca! făcea legistul.

Peste ani şi ani (şi câteva luni, acolo), Constantin-Eusebiu Corniţescu avea să îşi amintească de femeia cea ciudată a lui Nelu, şi le-a povestit martorilor adunaţi în jurul căpisterei celei de-un stat de om în care stătea Psihedelicu’, tot înţepenit, dar din cu totul alte motive.

— Bă, voi ştiţi cum înţepenea? căscă povestitorul ochii, pentru emfază. Uite-aşa — şi Costi mimă câteva poziţii în care o văzuse pe Toníca.

— Păi, de ce-nţepenea, mă? Era neunsă? rânji Ion de pe scaunul lui, făcându-l pe Mishu să tresară din melancolie şi să îi privească pe cei din jur cu o uimire deopotrivă tâmpă şi amuzată.

— Nu, bă — nu fi idiot! Aşa înţepenea ea. Nelu a dus-o la doi-trei doctori (îi era să nu aibă ceva la cap), dar ăia, mai mult decât o reţetă, n-au avut ce să-i dea.

— Păi, stai, mă, încercă Bogdan Popescu, zis Ozi, să îşi amintească: nu e aia de care ziceai tu că era pesimistă până-n măduva oaselor?

— Aha… Aia, aia, zâmbi Costi către sunetist (Popescu nu se lăsase de meserie. El era deasupra oricăror înfiinţări şi desfiinţări de formaţii — îşi găsea de lucru oricând). Radu i-a spus odată: „Auzi, Toneto? Dacă mâine-ar izbucni un război mondial, tu ai începe cu pesimismele tale („că vai, că ce mă fac, cum o să supravieţuiesc”…), dar, la trei-patru zile dup-aia, te-am vedea dictatoare.” Şi asta ştiţi de ce? Pentru că aşa i se întâmpla mereu: înaintea fiecărui pas important (la şcoală, la serviciu, în viaţă, în general), se plângea… Adică nu că se plângea, da’ n-avea-ncredere-n sine: o angoasa iminenţa pasului: „că să vezi, că nuştiuce…” şi, pe urmă, te pomeneai cu ea că îţi spunea aşa, în treacăt, ca rubrica de fapt divers: „mai ştii faza cutare? Am reuşit”… Aşa e, mă, Radule? Unde eşti?…

Pe Radu îl cam luase ameţeala de la aerul închis de acolo, aşa că ieşise cu Mike şi cu Nelu pe-afară, să îşi dea cu apă pe faţă — parte din cauza sus-menţionată, parte pentru că nici acum nu îi venea să-şi creadă ochilor despre i se întâmplase lui Lynx Holloway.

Mishu vru să le povestească martorilor ceva, dar se abţinu, gândindu-se că nu mai are rost să dezgroape tot felul de lucruri care fac nasul să cârnească… Într-o toamnă metalogenă (heavymetalogenă, mai precis, adică dând oamenilor o vreme de-ţi venea să te-ncălzeşti la foc de chitare, tobe şi, eventual, voci, în sunetele lor de metale grele, să te încălzeşti frecându-ţi mâinile, suflând în ele şi întrebându-l pe cel de lângă tine: „Ce zici, Texteş? Punem de-un cântec din strofele-ăle-ale tale?”), într-o astfel de toamnă, bună de făcut autocritica, Ion-Marian Mierloi, cu o căciulă îndesată pe cap şi cu părul lăsat liber pe spatele gecii cu The Offspring, aştepta răbdător ca un slăbănog creţ şi perciunat să îşi termine pendularea cu placa într-un semicilindru pentru skateri („juma’ de ţavă” sau „ţăvuşcă”, după cum îi spunea Mishu).

— Ce faci, bă, Mishule??? veni impresarul spre el cu braţele deschise. Hai, să trăieşti.

— Oooooooo… salutăm Mierloiu’! se hendrici Mishu până la urechi. Hhhhîî! se opinti el, ridicându-l pe Nelu.

— Nu te-am mai văzut de la eclipsă, îl privi Nelu cu admiraţie.

— Care eclipsă, mă? se contrarie Mishu.

— Aia din Mexic, de-acu’ cinci ani.

— Aaa… Heh… Martorie… Da’ ce? Tu tot în Mexic ai stat de-atunci pân-acu’?

— Mai mult sau mai puţin.

— Bă, Troţki, băăăă… râse Mihai, admirativ.

— Taci, mă — dă-ţi peste  gură, că ăla a murit acolo! se repezi Nelu, superstiţios.

— Bine, retrag.

— Băi, Printzule, de ce venii pe la tine: ne-a plecat vocalistul.

— Oaaaa… izbucni Printzu’, nereuşind să îşi ascundă entuziasmul. Ştia deja de plecarea lui Alexandru Brânzan şi avea răspunsul pregătit, bănuind că, într-un fel sau altul, Ion-Marian avea să ia legătura cu el. Uite colo: îl vezi pe ăla cu căciula cu urechi şi pantaloni de camuflaj?

— Da.

— Ăla cu bărbuţa aia de zici c-a pupat o capră.

— Da, mă, da.

— Eh — tu ştii cum cântă ăla? Cum poate băiatu-ăla să grohăie şi să chiţăie? (Nelu îl privi neîncrezător.) Vai de mine… Zici că l-a făcut mă-sa cu un polizor.

— Bă… hăh… nu, mă… Adică… nu ştiu… să-ncerc — să vorbesc cu el… Da’ tu? Tu ce zici?

— De el? se prefăcu Mishu că nu înţelege.

— Nu, Printzule. De cântat la noi în formaţie.

— Bă, eşti cu nervii?! se prefăcu Mihai Bercea mirat, ca în faţa unuia care nu îşi dă seama de ceva evident. După atâţia ani de cântat cu ei, crezi c-o să le fac şusta şi-o să plec, aşa, ca şoferul de la locul accidentului?

Câteva secunde, se semănă o tăcere pe ogorul dintre cei doi roacheri, tăcere cu ochi mierloici cât ţintele de darts. Apoi, Nelu îşi reveni brusc:

— Bă, vere, numai ghinioane avusei azi! îşi ridică el mâinile a consternare furioasă. Mă dusei să-mi cumpăr bicicletă — nu mai aveau de care vream eu. Luai tramvaiul ca să vin aici — dădu vatmanu-ntr-o maşină şi trebui să cobor şi să merg pe jos, că stătu de mă găsiră dracii. Şi, acum, şi tu mi te pui de-a curmezişul. Lasă-mă, vere, ‘n pace, că mor aici! Mor şi înviu a treia zi, după scripturi, făcu Nelu, congestionat, iar Plodu’, când îi văzu figura, se abţinu să râdă. Lasă-mă, naiba, -n pace, îşi smuci el braţul a ciudă, într-un gest care se vrea de „adio”. Se întoarse pe călcâie şi plecă bombănind şi fluturând din mâini, privind în jos, ca şi cum ar fi certat dalele aleii. Stelu’ ridică din umeri şi îşi reluă pendulatul pe jumătatea de ţeavă a skaterilor, fredonând aiurea.

După întrevederea Mierloi-Bercea, cel dintâi îşi rugase formaţia să nu bată toba. Nu de alta, dar nu dorea să strice relaţiile cu Psihedelicul şi cu muzicienii din jurul acestuia. Dar Mircea, care, de-a lungul anilor, ţinuse legătura cu Ion şi cu Mihai, îl sunase pe clăpar şi, cu glasul jumătate, îi spusese:

— Bă, Ioane, mi-e jenă să-ţi zic… dar, pe de altă parte, îmi pare bine pentru el, că s-a ţinut tare… În sfârşit… E om ca lumea — să ţineţi de el…

— Ce e, mă?

— Eeeh… Mishu…

— Ce? A fost în război? Ce-a făcut? întrebă The Nox, din ce în ce mai nedumerit.

— Eeeh… A fost Nelu pe la el… că cică să viniă la noi…

La capătul celălalt  al undei, se auzi un urlet epocal: Ionelio îşi dăduse cu ciocanul peste degete.

— Ce făcuşi, mă???

— Pe dracu’ făcui… Îmi dădui cu ciocanul peste degete.

— Păi, ce faci acolo?

— Cuşcă pentru câine.

— Păi, ce? Ai câine?

— A, nu… Mă mai joc de-a sadica şi masochistul cu Castela şi-mi place să stau în cuşcă, legat.

Mircea începu să râdă contrariat.

— Bă, vere, lasă-mă, că am treabă, făcu Ion, ursuz. După ce că mă sunaşi ca să-mi dai veşti proaste, mă mai şi-ntrebi tâmpenii.

— Păi, stai, mă…

— Pa. Şi Noxxie închise telefonul, aruncându-l, cu scârbă, pe pietrişul aleii, după care se duse să ţină degetele în apă rece, ca atunci, la Revelionul 2009, după ce se arsese cu apa de la cafeaua pentru Psihedelicul cel beat.

La vreo zece ani după ce Valentin fusese îmbuteliat, acel specimen de martor, acel zăcământ martorifer numit Mishu The Prince stătea singur în casa lui de veşnică martorie, pe o stradă încă pietruită, căptuşită pe ambele părţi cu nişte castani de-ţi venea să-i pupi, de frumoşi ce erau. (Dintre toţi roacherii statuisto-mochetişti, Mishu era singurul care nu îşi schimbase niciodată casa (bine — înainte de a o cumpăra, stătuse vreo opt ani cu chirie — în prima fază, din lipsă de bani, apoi, din inerţie), în ciuda ameţitor de multelor ciurde de paparazzi care se învârtiseră pe-acolo de-a lungul anilor.) Veta murise între timp, Ion de şi mai multă vreme, Mike dispăruse de câteva săptămâni cu Grinderu’ deasupra Siberiei, iar Plodu’ nu mai avea chef de nimic, decât, poate, de nişte bere cu ketchup picant, suc de mere şi mujdei, dar îi era prea lene să prepare amestecul.

Mihai stătea, deci, în casă, prijunit de pervaz (mereu rânjea când îşi amintea cum făceau Vali şi Romi pe ţăranii), privind zăpada din curte, care îl chema să o dea cu lopata. Printzu’ stătea ca martoru’, dar avea în el nu atât lene, cât o ditamai fronda faţă de neaua de afară şi se gândea: „Eh? Ce-o să-mi faci? O să mă-ngropi? Dinspre partea mea, poţi şi să…”

Dar se opri, căscând teribil ochii şi gura încă plină cu dinţi. Puse mâna pe telefon.

— Bă, Radule?

— Eh.

— Iar te sâcâi. (Stelu’ tocmai se despărţise de el pe messenger.)

— Nu mă sâcâi, mă — zi.

— Tu îi mai ştii pe copiii ăia de care ziceai că spun poante pe scenă?

— Băăă… N-am zis că-i ştiu eu — Costi îi cunoaşte. Unu’ e chiar rudă cu el.

— Aha. Eh… bine. Mersi că-mi spuseşi.

— Da’ de ce?

— O să vezi. Vorbesc cu Costi şi te sun dup-aia. De fapt, după ce vorbesc şi cu puştii. Îţi spun mâine… poimâine, cel mai târziu.

— Treaba ta…

— Hai. Te-am pupat. Mersi, înc-o dată.

— Papa… N-ai pentru ce.

Mishu iar rânji, gândindu-se la cât de mult îl dresase Severina pe bassist: nu mai era ăla iute la mânie şi cu lungi perioade de posăceală, de pe vremea când rupea scena-n două (atât cu ei, cât şi cu Black Code-ul). Se lăsase şi de fumat… Era om de casă, ce mai… Vru să se oftice pe Ion, pe motiv că multă vreme îl numise pe Radu „rotaşul Severinei”, dar îşi aminti că pe clăpar nu mai avea cum să îl afecteze ciuda lui, fiindcă…

— Ce faci, meştereeee?? se entuziasmă Printzul.

— Băăăă… dormeam… Îmh… Am fost aseară la o nuntă… Vai de puterile mele…

— Mai poţi, mai poţi, ă? râse Mishu cu subînţeles.

— Zi de ce mă sunaşi, gemu Costi din nou, cu somnu-n nas. În sinusuri, de fapt — acolo îşi simţea el morfismul. Nununuuu… Costi, când spunea „morfism”, nu se gândea defel la formă, ci la somn. Prima dată îi spusese asta în glumă lui Nelu Mierloi, atunci când el încercase să le explice Black Codes-ilor morfismul din matematică (numai aşa, ca să se dea ciumeg), dar, cu timpul, Corniţescu răspândise sensul cel nou printre martori.

— Dă-mi, te rog, număru’ unuia din trupa aia de umor, te rog.

— Hai, că-ţi dau…

Şi, după ce  îi dictă numărul, Costi se scuză şi se întoarse pe partea cealaltă în pat, lăsându-i să îi scape o flatulaţie, însă înainte de închiderea telefonului, fapt ce îl făcu pe Mishu să râdă cu gura până la urechi.

Trei săptămâni mai târziu, în seara zilei de 29 decembrie 2064, pe scena principalului (şi principialului, căci, de când era sponsorizat de Mishu, nu mai lăsa să fie puse-n scenă tot felul de mizerii)  teatru din oraş, patru copilandri de liceu (în care Printzului i se părea că vede muguri de statuismo-mochetism) ţineau scenete comice sub o pânză imensă, pe care erau proiectate diverse imagini cu Psihedelicu’. Pasămite, se comemorau (de către cine îşi mai aducea aminte, ce-i drept) zece ani de când Holloway se îndopase cu somnifere, iar Mishu se gândise să nu stea ca martoru’, ci să îl pomenească în felul lui. „Bă, Lynxule”, vorbise el după ce închisese Costi, privind poza impresarului de pe studio, în care Vali îşi băga limba într-o nară, „să fac şi eu ceva în cinstea ta, că mâine-poimâine ne-ntâlnim şi parcă văd că mă iei cu miştouri: <<Ce faci, bă Printzule? Ai stat ca martoru’ — n-ai dat nici măcar o tură de bloc cu bicicleta în amintirea mea… >>” Şi Mihai îi zâmbi cu nostalgie  texteşului cel bărbos din poză. Dar zâmbetul îi îngheţă: pentru o clipă, i se păru că figura din poză îşi mută limba dintr-o nară în cealaltă. Stelu’ se scutură puternic — nu era nimic. Nu putea spune cu certitudine că nu fusese nimic, ci doar că nu era nimic.

Trei săptămâni după aceea, deci, pe patru scaune grele, din metal, lipite de perete, împrumutate de către soţia lui Costi, din atelierul acestuia, Plodu’ râdea cu lacrimi de băieţii de pe scenă, alături de Romi, Radu şi Nelu, după ce, la începutul spectacolului, fuseseră destul de reticenţi: Costi nu putuse să vină, deoarece, după ce vorbise atunci cu Mishu, nu mai putuse să se trezească — lui Mihai, dar şi Lizei-Balizei aproape că le era ciudă pe el, că nu fusese în stare să fie un modern în moarte, după ce ajunsese un clasic în viaţă. Liza era soţia lui Costi, poreclită Baliza, de către Nelu Mierloi, nu fiindcă ar fi fost grasă (nu era, deşi martorii iniţial la asta se gândiseră, înainte să o vadă), ci pentru că mereu îl însoţea — de aceea, chitaristul putea fi oricând reperat după ea, ca nordul după busolă. Cu care nord şi începea să semene Constantin-Eusebiu, atunci când martorii făceau prea multă bâză pe tema soţiei lui cea cu figură de copil — altă direcţie de miştocăreală pe seama martorului.

La un moment dat, după un moment de suspans, unul dintre comedianţi spuse o poantă atât de hazlie, încât Nelu izbucni în râs, aruncându-şi capul pe spate şi izbindu-l de spătar.

— Bă… Nelule… încercă Romi să îl trezească, zgâlţâindu-l puţin. Bă… îl lovi el uşor peste obraji.

— Lasă-l, mă, că leşină — îşi revine el, îl linişti Radu.

Dar Mishu sări ca ars de la locul lui:

— Bă, sunteţi idioţi?? Hai cu el afară, să ia aer.

Cinci zile după aceea, în rezerva în care Nelu zăcea în comă, medicul îi anunţă pe martorii şi martoriţele adunaţi în jurul patului că Black-Code-impresarul era la fel de mort precum Costi, a cărui poză Printzu’ o purta în buzunarul hainei de la costum. Mishu simţi că-i fuge pământul de sub tălpi… Scoase din acelaşi buzunar o ploscă în care ţinea nişte vin de pe bolta de acasă şi vărsă puţin din el. Ceilalţi trei înţeleseră…

— Măcar muri râzând, încercă Romi să le zâmbească în chip de consolare.

Odată ajuns acasă, Mihai-Emilian închise uşa atât de uşor, de parcă ar fi vrut să îi spună: „Tu să stai aici, cuminte… Să nu pleci, ca Nelu…”  Uşa scârţâi cuminte, urmată de pocnetul întrebător al întreruptorului, de parcă l-ar fi întrebat pe Printz: „Ce ţi se-ntâmplă, Mishule?”. Pantofii şi papucii aproape de la sine se schimbară între ei, nevrând să îl necăjească pe Stel mai mult decât era atunci.

Plodu’ se aşeză pe marginea patului, cu falca în mâna sleită de puteri, şi se privi în oglindă:

— Şi Mike şi Alex şi Costi şi Nelu… Nu se mai poate. Nu se mai poate fiindcă nu se mai găseşte… aproape nimeni. Printzule, tu de ce mergi cu frâna de mână trasă? rosti el, într-un târziu, parte cu dojană, parte cu durere.

A doua zi după-amiază, după ce se trezi dintr-un somn la fel de greu precum cel de după moartea Marghioalei, Mihai se duse la barul-glob pământesc din sufragerie şi învârti de el. O dată, de două ori… Vânjos. Fără să se uite. Hop! Puse degetul.

— Sicilia? se uită lung Mishu la insula pe care o nimerise. Eh… cum mi-o fi norocu’…

O jumătate de an mai târziu, Mihai-Emilian îşi elibera nările din lanţurile mirosului de tuş de imprimantă, aşternut pe actele pe care trebuise a le face ca să vândă tot ce avea în România. O lună după aceea, privea ţara prin hubloul avionului de Palermo…

Anunțuri

2 gânduri despre „Nelu Mierloi – final”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s