Nelu Mierloi – în aşteptare

Aici, trebuie să le permitem lui Radu Madagan şi lui Mike Nazarov să facă, o vreme, pe povestitorii, pe relatorii (cu „r”, nu cu „d” – nu te-ar fi dat în gât nici dacă le-ai fi luat bassurile şi le-ai fi topit, ameninţându-i că îţi faci hazna din ele; dacă, în schimb, ai fi greşit şi, în loc de „hazna”, ai fi rostit „cazan”, ţi le-ar fi dat de bunăvoie, başca închinându-ţi nişte solouri bassnice, de să le povesteşti nepoţilor şi strănepoţilor, adunaţi în jurul mesei – fie ea de cină, fie de spiritism). Aşadar, aici, Radu şi Mike au onoarea de a ofta în cheia fa despre Nelu Mierloi, impresarul Black Code-ului.

Se întâmplase ca cei doi bassişti să fie într-o zi acasă la Nazarov, la scurt timp după ce se sinucisese Busuioc, ca să mai vorbească de una, de alta… Mike îl chemase pe Radu pe la el, fiindcă, dacă mai stătea mult aşa, singur-cuc, fără nici un martor prin preajmă, l-ar fi apucat angoasele şi se temea ca nu cumva să vină impresarul, să îl bântuie şi să… să ce? Să-i ţină un monolog comic?

– Lasă, Maichişor, că nu vine… îl ogoia soţie-sa, Manuela, mângâindu-l ca pe copilu-al mic, în timp ce bassistul se cuibărea la pieptul ei, ca să scape de vedeniile cu Psihedelicul pe catafalc. N-am agăţat eu usturoi la uşă? (Săraca femeie agăţase ca să scape de gura Preafericitului, care făcea la cruci şi trăgea la flegme-n sân de-l lăsaseră puterile, iar acum el nu mai era în stare decât să stea în fotoliu şi să se uite la acel multpreavioipentrusecolulacela sport numit golf.)

– Eee, păi, nu ştii că-i plăcea aiu’ ? Ce mai mânca el la usturoi, apoi îşi turna o Buceagă-ntreagă-n el, pe gât, ca să eructeze… se fasolea Mike. Să tragă o râgă mare cât casa, pe care ar fi fost invidioasă orice boxă de o sută de waţi… zâmbea, cu amărăciune, fostul pilot militar.

Îl chemase, deci, pe Madagan, iar acum, cei patru babalâci (martorii şi soţiile) şedeau în jurul unei mese din lemn, încrustate cu fel şi fel de scene mitologice, precum acelea pe care le visa, de mult, Ion cel statuisto-mochetisto-martor, împodobind mânerul unui revolver.

Bă, că ce mai faci, bă, că ce să fac, mă cam bate gându’ să ies la pensie, că m-am plictisit, am mai făcut două-trei cântări cu Costi, aşa, prin baruri, de martorie, da’ nu mai are nici un haz… se plângea Radu.

– Auzi tu? Cre’ că m-apuc să-mi scriu memoriile, făcu Mike într-un târziu.

– Să ce? Să scrii „Istoria creaţiilor literare martoreşti”, cum zicea Mishu la Mocheta? zâmbi Radu.

– Nu, mă. Să…

Dar, întocmai cum, peste ani, izvodul memoriilor avea să îi fie curmat de dispariţia cu avionul (şi nici până astăzi nu se ştie dacă Mike mai trăieşte, a murit pe loc ori a fost prins şi făcut ţuică de către cine ştie ce ciudaţi din partea locului siberian), acum, fostul locotenent de aviaţie îşi curmă vorba, fiind nevoit să îi facă loc unui ţache care aducea o tavă pe care erau aliniate, în formaţiune de tragere, nişte pahare cu suc de lămâie. Copilandrul, posibil gimnazist, imposibil licean, deşi era progenitura lui Mike, nu avea de la el decât  privirea à la „Kill ’em all” şi „Ride the Lightning”, cu care Mihail-Cristian făcuse istorie în anii de Mocheta. Degeaba râdeau unu’ şi altu’ (adică Ion şi Vali), cum că nevastă-sa l-ar fi făcut pe copil cu vecinu’ – Mikey le reteza imediat vorba (şi, dacă ar fi avut la-ndemână, le-ar fi reteveiat picioarele):

– Bă, da’ sunteţi bătuţi în cap?? Păi, pe ce-a pus el mâna prima şi prima dată?

– Mi-e frică să aflu… făcea Psihedelicu’.

– Da’ degetu’? Degetu’ unde l-a băgat prima şi prima dată? se maimuţărea Noxu’.

– Ce sunteţi, bă, inapţi aşa? îi privea Mike, covăsit de lehămesit. (Faza cu „inaptul” o avea de la Nelu, dar asta puţin mai încolo.) S-a uitat aşa, la mine, de parc-ar fi vrut să spună „Metal up your Mike!” şi a zis „Ta-ta…”

– De fapt, a vrut să spună „Ta-ta… e vecinu’ Rică”.

– Un cap în gură… cu garnitură de fasole bătută, se făcea Nazarov spre Holloway, arătându-i pumnul.

– Gata… Bă… lasă-l să ne povestească. Zi, bă, Mikey, că eu te-ascult… chiar dacă ştiu adevărul…

– Ce adevăr?

– Că nu i-ai făcut pân-acu’ nici un test de paternitate, izbucnea Noxu-n râs.

– Eee, mai lăsaţi-mă, naiba, -n pace, se enerva MC Nazarov. (Aşa-i zicea Nelu: „Emsi Nazarov” – veţi vedea de ce.)

– Nu… Gata… Tăcem. Următoru’ care mai scoate-o tâmpenie pe gură spală WC-urile din camere, de la hotel. (Ion rânjea, căci ştia că Valentin era cel mai vorbăreţ dintre cei trei.)

– Deci, da… După care, a-ntins copilu’ mâna spre fereastră, către bass şi făcea „ăăă… ăăă…”, adică vroia să pună mâna pe el. (Psihedelicu’ se smuci, vrând să comenteze, însă îşi aminti ce l-ar fi aşteptat, aşa că se abţinu, mulţumindu-se a-i face semn bassistului să continue.) Aşa… Când i-am dat bassu’, odat-a-nceput copilu’ să râdă şi să se joace cu el… Aia e…

– Bă, Mikey, da’ nu cumva bassu’ era atârnat la fereastra aia care dă-n curte la vecinu-tău Rică? zâmbi textierul cu subînţeles, sfidând ameninţarea periei de WC. Ion începu să se tăvălească de râs:

– Vali, vezi că la mine-n cameră e blindaju’ gros pe peretele budei.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Ion-Marian Mierloi fusese impresarul Black Code-ului timp de vreo treizeci de ani, de la reînfiinţarea timişoreană, până la sfârşitul carierei formaţiei. Pe om îl chema Mierloi, iar Costi mereu făcea joc de cuvinte, spunându-i „Jean Merlot”, cu admiraţie, căci el le dăduse celor din Black Code obiceiul de a bea vin, mai cu seamă merlot şi pinot noir.

Deşi, după numele de familie, te-ai fi aşteptat să triluie, Nelu nu ştia să cânte decât la chitare, la ţambal cu distors, la acordeon şi la acel instrument tradiţional hawaiian care se cheamă ukulele. Costi se rugase mult timp de el să intre în formaţie, pe post de bassist, după plecarea lui Madagan, însă Mierloi refuzase, detestând să fie în centrul atenţiei.

Dacă formaţia Jeg Tzappeshlitz era admirată şi invidiată pentru textele sale, aceleaşi sentimente erau nutrite faţă de Black Code, însă în privinţa impresarului.

– Bă, avea Nelu-ăsta-n el o punctualitate şi un parolism ceva de speriat, îşi aminti Radu, jucându-se cu un flexor uitat pe masă de către copilul lui Mike. Dacă nu era brunet şi negricios, cu păru-ăla de amerindian, mai-mai c-ai fi zis că e neamţ.

– Bă, Radule, da’ el unde e-acu’? întrebă Mike.

– Prin porumbi, ridică Madagan din umeri. Ultima oară când am vorbit cu Costi, mi-a zis de Nelu că era prin Vietnam.

– Păi, ce căuta tocmai acolo?

– Dracu’ ştie… Cică i s-a pus pata să vadă cum e viaţa prin părţile-ălea: şi-a cumpărat o căsuţă şi o palmă de pământ, şi-acu-şi duce zilele prin ale coclauri.

– Bă, eşti nebun? începu Nazarov să râdă iepureşte. Păi, el nevastă, copii n-are?

– Mă… ba da, da’ a luat-o cu el numai pe soţie-sa…

– Calipsiţa? Sau cum o cheamă?

– Calipsiţa, da… Iar pe fie-sa a lăsat-o la soră-sa.

– Eeeeh… soră-sa… zâmbi Mihail-Cristian, visător. Dar, apoi, îşi reveni: cum, bă? Nelu are o fie-să?

– Daaa… de mult, chiar. A făcut-o din greşeală, zâmbi Radu-Florian cu toţi dinţii, precum Chewbacca.

– Cum, mă, din greşeală – ce-ai?

– Aşa, bine. Erau ei odată-n turneu (mai încoace, după ce plecasem eu) şi le căşunase să fac-o paranghelie cu nişte fete din zonă. Da’ lu’ Nelu, nu ştiu de ce, i se pusese pata să facă pe abstinentu’ şi să nu folosească decât o păpuşă gonflabilă, pe care a numit-o, atunci, pe loc, Zambilica. Mi se pare că l-a şi sunat pe Ion, ca să-i spună şi să-l oftice.

– L-a sunat, da… întări Mikey. L-a trezit din somn. Îl vezi pe ăsta, pe Noxu’ (că mi-a povestit): tocmai când dormea el cel mai bine, aude „ţâr, ţâr, ţâr… ţâr, ţâr, ţâr…” Răspunde Clapeş şi se pomeneşte cu Nelu (care nu era nici el extraordinar de treaz, da’ din alte motive): „– Ce şuncile mele vrei, bă, la ora asta? – Bă… Noxule… hăh… ghici cine e sub mine… heheheeee… – Cine e, bă, somnambulanţo? – Zambilica, Ioaneeee!!!! – Mori, bă!…” şi a trosnit telefonu-n furcă, lovind, în acelaşi timp, cu mâna cealaltă, liberă. Ion crezuse că loveşte-n gol, da’ de unde – a nimerit-o pe Castela, care dormea cam pe marginea patului. Odat-a sărit asta de sperietură şi-a căzut jos din pat. Şi, pe urmă, ţine-te de box cu clăpăugu’…

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

– Bă, Mike junior… zâmbi Radu către rezultanta dintre Mike şi Manuela.

– Nu mă team-asa, răspunse copilul cel peltic.

– Da’ cum te teamă? îl maimuţări Madagan.

– Carmen.

– Bă, eşti nebun???? zvâcni The Leprechaun către The Lucky Seven. I-ai pus nume de fată????

– Bă… hăh… eu eram undeva deasupra Oceanului Indian atunci când ei l-au botezat. Şi m-au sunat înainte de decolare: “Mikey, ce nume să-i punem?”, da’ eu atunci tocmai strigam o stewardesă, fiindcă vărsasem cafea pe pantaloni – ”Carmen!”. Ei, săracii, au insistat: “Bă, da’ e băiat!!”, da’ eu nu-i mai auzeam – urlam la aia ca disperatu’: “Carmen!!!! Carmen!!!!”. Şi, dac-au văzut că n-au cu cine discuta, i-au pus numele Carmen.

– Bă, eşti prost?… îşi înfrână Madagan un hohot de râs, de ruşine faţă de copil. “Doamna bassist Manuela Nazarov”, după cum glumea Ion, se făcuse roşie – ai fi zis că de ruşine, dacă n-ai fi văzând-o astupându-şi gura cu palma şi trepidând ca un frigider vechi. Bă… Carmene… îşi reluă Radu vorba, stânjenit… tu l-ai cunoscut pe Nelu?

– A venit pe la noi odată, după ţe a făcut tata chestia aia cu bathu-n dzer, afală, de i-au înghetat dedetele. A venit si s-a apucat la concurlth cu tata, la gătit. (Radu rânjea către Mike.) Da’ erau amândoi lupti în gulă de beti, asa că, dup-aia, tata si teilalţi maltoli n-au mai avut nevoie de thubtholu’ Pthihedelicului, pentlu lepetitii – aveam idholatia noastlă. Mâncale pe peleti.

– Bă, voi nu cre’ că ştiţi, da’ avea Nelu un talent la gătit… ceva de speriat. Păi, cărţile-ălea de bucate pe care şi le imagina Romi pe pieile femeilor gravide, cărţile-ălea ţi le gătea Nelu din scoarţă-n scoarţă. Da’ să vedeţi coincidenţă: toate gagicile lui aveau nume predestinate: Amalia (de-o porecliserăm noi “Sarmalia”), Tina (”Spaghettina”), da’ şi Manda (”Gămanda”) sau Calipsiţa (”Haplisiţa”). Mai ales cu Sarmalia a fost şou mare… Mai ţii minte, bă, Mikey, când am fost noi la Cheile Buţii şi ce-am făcut în prima seară?…

– Eeeh… zâmbi Nazarov cu toţi dinţii şi cu bărbuţa zbârlită de plăcerea amintirii. Ne făcuserăm toţi muci, iar Psihedelicu’ ne băgase-n cântări. Da’, spre sfârşit, aproape de spartu’ chefului, lu’ Lynx i s-a făcut somn. Şi zice: “– Bă, care veniţi spre cabană? – Io. – Păi, hai, Mikey, du-te-nainte, ca să luminezi drumu’.” Mă duc eu înainte, cu lanterna de la mobil aprinsă… mergem noi aşa… la un moment dat, aud o bufnitură şi ditamai fleoşcăitu’.

– Păi, ţe se-ntâmplase? (Radu râdea în barbă.)

– Ce să se-ntâmple… Căzuse Lynx în apă. “– Ce faci, bă, Psihedelice? Joci în Baywatch, de-noţi aşa? – Săriiiiţi, că mă muşcă vipera! Mă lovi şi ursu’!” Noi, când am auzit aşa, fuga la el, acolo, ca să vedem ce face.

– Înota ăsta de mama focului… I-am întins o mână, ca să-l trag afară, da’ el era ditamai omu’, aşa că era cât pe-aci să mă tragă el pe mine… “Nelule, hai să m-ajuţi!” A venit Nelu mai aproape, şi am făcut o miniechipă de tras la sfoară. Hai-hai, hai-hai… Până la urmă, l-am pescuit pe textier. Mike stătea cu lanterna şi dădea indicaţii… Aaau, Mikey, Mikey… îl privi Radu, dojenitor.

– Da’ Vali unde cădhuse?

– Într-un canal. După culoare şi miros, colecta numai apa menajeră din cabane, da’ poţi să ştii?…

– De-aia şi-l vezi pe Nelu: “Bă, Psihedelice, băăăă… căzuşi în… păcat.”

– Da’ de ţe urla el că-l muscase vipela?

– Păi, stai să vezi: el întâi s-a-mpiedicat de ceva pe-acolo. Apoi, s-a rostogolit câţiva metri, până în apă. Da-n timp ce se rostogolea, l-au înţepat nişte urzici pe la încheieturi – şi de-asta i s-a părut lui că l-a muşcat vipera. Iar, la final, când să cadă-n apă, s-a lovit la genunchi de un bolovan de piatră… Şi ăla cic-a fost ursu’, zâmbi Radu cu toţi dinţii.

– Bine, naiba, că nu s-a lovit la cap… făcu Mike, gânditor.

– Da… Dup-aia, a venit la mine şi la Nelu: “Băăăă… mă salvarăţi…” Şi – hait! – o-mbrăţişare de fiecare, de ne-a făcut fleaşcă.

– Si cum th-a terminat toată treaba?

– L-am dus eu şi Nelu la cabană, că-ngheţa, naiba, de frig pe-acolo… făcu fostul pilot militar.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Nelu, după cum am spus, era vântură-lume, însă, când se afla în România, stătea mai mult închis în casă, dat fiind faptul că lumea se uita la el ca la O.Z.N., din cauza puternicului accent american pe care îl avea, forţat fiind de călătorii să se descurce în engleză şi în germană. Ştia şi franceză, deşi nu o folosea decât în cazuri extreme, pentru că nu îi plăcea cum sună. “Ce, bă? Limba aia de cocote şi de pămpălăi? Să mă scutească.” Germană, după cum spuneam, ştia bine de tot, aşa încât Costi nu s-a mirat atunci când un cunoscut de-ai lui, auzindu-l pe Nelu cum se conversa cu un neamţ, a întrebat, cu admiraţie: “Cine e, mă, Goethe ăsta?”.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Nelu era unul dintre acei oameni pe care, dacă i-ai fi lăsat în buricul deşertului, numai în pantaloni scurţi şi în tricou (cu Dream Theater – se-nţelege; aaa, nu se-nţelege? Eh – trebuie să ştiţi de-acum încolo), în trei-patru zile, ţi-ar fi construit o cazemată; ba mai mult: ar fi început să vândă, la uşa ei, floricele de porumb, suc de portocale, bragă şi simiţi pentru semiţi, hamiţi şi, în general, orice hămesiţi care s-ar fi întâmplat să treacă pe acolo.

Nelu, după cum povesteau cei doi foşti bassişti, avusese, la viaţa lui, tot felul de prietene pentru care talentul lui la gătit îşi găsea o finalitate: mâncăcioase, dar şi unduioase; vreo două cam desuete, dar cu mult talent la cântat şi la dansat menuete. Una dintre ele, cu precădere, rămăsese în memoria colectivă martoricească: Antoaneta. Care Antoaneta – surprinzător – gătea cot la cot cu impresarul cel negricios. Mai ales îngheţată gătea, astfel încât Black Codes-ii o denumiseră (cu bucurie, fiindcă aveau din plin parte de îngheţată atunci când treceau pe la cei doi Mierloi), o cognumiseră (cum glumea Alex “Grinderu’ ” Brânzan, vocalistul de atunci, fiindcă el fusese cu ideea poreclei) Toneta şi, ceva mai rar, Tonica. Deci, “Toneta”-n sus, “Toneta”-n jos, zâmbete sincere şi complimente şi mai şi, iar muzicienii lui Nelu făceau burţi de la îngheţatele femeii…

Dar era ceva ciudat cu ea: atunci când o apuca uimirea, o apuca, nu glumă: rămânea nu doar holbată, ci înţepenită. Da, da, da: înţepenită ca un vas intrat prea adânc în uscat. Şi înţepenită nu ca tot omul uluit, ci aşa cum o surprinsese viitura mirării. Grinderul, care, în afară de cântat, se juca cu cadavre (era medic legist) şi îşi făcea mari delicii din lucrurile morbide, a observat treaba asta şi, la un moment dat, pe când erau toţi acasă la Nelu, în faţa unui film de groază, a început să râdă:

– Ăăhăhă, ăăhăhă…

– Ce-ai, mă, bâţâitule? Băuşi gaz? îi dădu Nelu cu palma peste spate, ca la înecaţi.

– Hăhăhăhăăăă… continua vocalistul să dea de-a dura vălătucii de râs. Uită-te la Catatonica, abia putu omul să arate cu degetul, că se prăvăli pe podea, tăvălindu-se de râs.

Femeia Nelului înţepenise bine de tot şi degeaba dădu Costi să o zgâlţâie – Mierloi îl opri:

– Lasă, că-şi revine ea…

Brânzan se tăvălea în continuare, în asedii de râs, şi o arăta cu degetul pe îngheţată – îngheţata de Tonica:

– Catatonica… Catatonica… făcea legistul, care făcuse asocierea cu catatonia.

Peste ani şi ani (şi câteva luni, acolo), Constantin Corniţescu avea să îşi amintească de femeia cea ciudată a lui Nelu, şi le-a povestit martorilor adunaţi în jurul căpisterei celei de-un stat de om (de om prost, în cazul acesta, fiindcă el singur s-a adus în situaţia respectivă) în care stătea Psihedelicu’, tot înţepenit, dar din cu totul alte motive.

– Bă, voi ştiţi cum înţepenea? căscă povestitorul ochii, pentru emfază. Uite-aşa – şi Costi mimă câteva poziţii în care o văzuse pe Tonica.

– Păi, de ce-nţepenea, mă? Era neunsă? rânji Ion de pe scaunul lui, făcându-l pe Mishu să tresară din melancolie şi să îi privească pe cei din jur cu o uimire deopotrivă tâmpă şi amuzată.

– Nu, bă – nu fi idiot. Aşa înţepenea ea. Nelu a dus-o de 2-3 ori la doctor (îi era să nu aibă ceva la cap), da’ ăia au zis că aşa e firea ei – s-o lase-n pace.

– Păi, stai, mă… încercă Bogdan Popescu, zis Ozzy, să îşi amintească: nu e aia de care ziceai tu că era pesimistă până-n măduva oaselor?

– Aha… Aia, aia… zâmbi Costi către sunetist (Popescu nu se lăsase de meserie – el era deasupra oricăror înfiinţări şi desfiinţări de formaţii – îşi găsea de lucru oricând). Radu i-a spus odată: “mă, Toneto… dacă mâine-ar izbucni un război mondial, tu ai începe cu pesimismele tale (”că vai, că ce mă fac, cum o să supravieţuiesc”…), da’, la trei-patru zile dup-aia, te-am vedea dictatoare…” Şi asta ştiţi de ce? Pentru că aşa i se întâmpla mereu: înaintea fiecărui pas important (la şcoală, la serviciu, în viaţă, în general), se plângea… Adică nu că se plângea, da’ n-avea-ncredere-n ea: o angoasa iminenţa pasului: “că să vezi, că nuştiuce…” şi, pe urmă, te pomeneai cu ea că îţi spunea aşa, în treacăt, ca rubrica de fapt divers: “mai ştii faza cutare? Am reuşit”… Aşa e, mă, Radule? Unde eşti?…

Pe Radu îl cam luase ameţeala de la aerul închis de acolo, aşa că ieşise cu Mike pe-afară, ca să îşi dea cu apă pe ochi – parte din cauza sus-menţionată, parte pentru că nici acum nu îi venea să-şi creadă ochilor, despre ce făcuse Lynx Holloway.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Într-o toamnă metalogenă (mai precis, heavymetalogenă, adică dând oamenilor o vreme de-ţi venea să te-ncălzeşti la foc de chitare, tobe şi, eventual, voci, în sunetele lor de metale grele, să te încălzeşti frecându-ţi mâinile, suflând în ele şi întrebându-l pe cel de lângă tine: “– Ce zici, Texteş? Punem de-un cântec din strofele-ăle-ale tale? – Punem, Clapeş, punem”), într-o astfel de toamnă, bună de făcut autocritica (atât tu, cât şi ea), Ion-Marian Mierloi, cu o căciulă îndesată pe cap şi cu părul lăsat liber pe spatele gecii cu The Offspring, aştepta răbdător ca un slăbănog creţ şi perciunat să îşi termine pendularea cu placa într-un semicilindru pentru skateri (”juma’ de ţavă” sau “ţăvuşcă”, cum îi spunea Mishu).

– Ce faci, bă, Mishule? veni impresarul spre el cu braţele deschise. Hai, să trăieşti.

– Oooooooo… salutăm Mierloiu’! se hendrici Mishu până la urechi. Hhhhîî! se opinti el, ridicându-l pe Nelu.

– Bă… nu te-am mai văzut de la eclipsă… îl privi Nelu cu admiraţie.

– Care eclipsă, mă? se contrarie Mishu.

– Aia din Mexic, de-acu’ cinci ani.

– Aaa… Heh… Martorie… Da’ ce? Tu tot în Mexic ai stat de-atunci pân-acu’?

– Eeeh… în cea mai mare parte, da… făcu Nelu, stânjenit, nevrând să intre în detalii.

– Bă, Troţki, băăăă… râse Mihai, admirativ.

– Taci, mă – dă-ţi peste  gură, că ăla a murit acolo! se repezi Nelu, superstiţios.

– Bine, retrag.

– Băi, Printzule, prinse impresarul a vorbi după ce se mai linişti… De ce venii pe la tine: a plecat Grinderu’…

– Oaaaa… izbucni Printzu’, nereuşind să îşi ascundă entuziasmul. Ştia deja de plecarea lui Alexandru Brânzan şi avea răspunsul pregătit, bănuind că, într-un fel sau altul, Ion-Marian avea să ia legătura cu el. Uite colo: îl vezi pe ăla cu căciula cu urechi şi pantaloni de camuflaj?

– Da.

– Ăla cu bărbuţa aia de zici c-a pupat o capră.

– Da, mă, da.

– Eh – tu ştii cum cântă ăla? Cum poate băiatu-ăla să grohăie şi să chiţăie? (Nelu îl privi neîncrezător.) Vai de mine… Zici că l-a făcut mă-sa cu un polizor.

– Bă… hăh… nu, mă… Adică… nu ştiu… să-ncerc – să vorbesc cu el… Da’ tu? Tu ce zici?

– De el? se prefăcu Mishu că nu înţelege.

– Nu, mă. De cântat la noi în formaţie.

– Bă, eşti cu nervii? se prefăcu Mihai Bercea mirat, ca în faţa unuia care nu îşi dă seama de ceva evident. După şaişpe ani de cântat cu ei, crezi c-o să le fac şusta şi-o să plec, aşa… ca şoferu’ de la locu’ accidentului?

Câteva secunde, se semănă o tăcere pe ogorul dintre cei doi roacheri, tăcere cu ochi mierloici cât ţintele de darts. Apoi, Nelu îşi reveni brusc:

– Bă, vere, numai ghinioane avusei azi! îşi ridică el mâinile a consternare furioasă. Mă dusei să-mi cumpăr bicicletă – nu mai aveau de care vream eu. Luai tramvaiu’ ca să vin aici – dădu vatmanu-ntr-o maşină şi trebui să cobor şi să merg pe jos, că stătu de mă găsiră dracii. Şi, acum, şi tu mi te pui de-a curmezişu’. Lasă-mă, vere, -n pace, că mor aici… Mor şi înviu a treia zi, după scripturi, făcu Nelu, congestionat, iar Plodu’, când îi văzu figura, se abţinu să râdă. Lasă-mă, naiba, -n pace, îşi smuci el braţul a ciudă, într-un gest care se vrea de “adio”. Se întoarse pe călcâie şi plecă bombănind şi fluturând din mâini, privind în jos, ca şi cum ar fi certat dalele aleii.

Stelu’ ridică din umeri şi îşi reluă pendulatul pe jumătatea de ţeavă a skaterilor, fredonând “I’ve been working on the railroad”.

După întrevederea Mierloi-Bercea, cel dintâi îşi rugase formaţia să nu bată toba. Nu de alta, dar nu vrea să strice relaţiile cu Psihedelicu’ şi cu muzicienii din jurul impresarului. Dar Mircea, care, de-a lungul anilor, ţinuse legătura cu Ion şi cu Mihai, îl sunase pe clăpar şi, cu glasul jumătate, îi spusese:

– Bă, Ioane… mi-e jenă să-ţi zic… da’, pe de altă parte, îmi pare bine pentru el, că s-a ţinut tare… În sfârşit… E om ca lumea – să ţineţi de el…

– Ce e, mă?

– Eeeh… Mishu…

– Ce? A fost în război? Ce-a făcut? întrebă The Nox, din ce în ce mai nedumerit.

– Eeeh… A fost Nelu pe la el… că cică să viniă la noi…

La capătul celălalt  al undei, se auzi un urlet epocal: Ionelio îşi dăduse cu ciocanul peste degete.

– Ce făcuşi, mă??

– Pe dracu’ făcui… Îmi dădui cu ciocanu’ peste degete.

– Păi, ce faci acolo?

– Cuşcă pentru câine.

– Păi, ce? Ai câine?

– Aaa… nuuu… Mă mai joc de-a sadica şi masochistu’ cu Castela şi-mi place să stau în cuşcă, legat.

Mircea începu să râdă contrariat.

– Bă, vere, lasă-mă, că am treabă, făcu Ion, ursuz. După ce că mă sunaşi ca să-mi dai veşti proaste, mă mai şi-ntrebi

tâmpenii.

– Păi, stai, mă…

– Pa. Şi Noxxie închise telefonul, aruncându-l, cu scârbă, mai încolo, după care se duse să ţină degetele în apă rece, ca atunci, la Revelionul 2009, după ce se arsese cu apa de la cafeaua pentru Psihedelicul cel beat.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s