Nelu Mierloi – faza cu Antoaneta cea Înţepenită

Nelu era unul dintre acei oameni pe care, dacă i-ai fi lăsat în buricul deşertului, numai în pantaloni scurţi şi în tricou (cu Dream Theater – se-nţelege; aaa, nu se-nţelege? Eh – trebuie să ştiţi de-acum încolo), în trei-patru zile, ţi-ar fi construit o cazemată; ba mai mult: ar fi început să vândă, la uşa ei, floricele de porumb, suc de portocale, bragă şi simiţi pentru semiţi, hamiţi şi, în general, orice hămesiţi care s-ar fi întâmplat să treacă pe acolo.

Nelu, după cum povesteau cei doi foşti bassişti, avusese, la viaţa lui, tot felul de prietene pentru care talentul lui la gătit îşi găsea o finalitate: mâncăcioase, dar şi unduioase; vreo două cam desuete, dar cu mult talent la cântat şi la dansat menuete. Una dintre ele, cu precădere, rămăsese în memoria colectivă martoricească: Antoaneta. Care Antoaneta – surprinzător – gătea cot la cot cu impresarul cel negricios. Mai ales îngheţată gătea, astfel încât Black Codes-ii o denumiseră (cu bucurie, fiindcă aveau din plin parte de îngheţată atunci când treceau pe la cei doi Mierloi), o cognumiseră (cum glumea Alex „Grinderu’ ” Brânzan, vocalistul de atunci, fiindcă el fusese cu ideea poreclei) Toneta şi, ceva mai rar, Tonica. Deci, „Toneta”-n sus, „Toneta”-n jos, zâmbete sincere şi complimente şi mai şi, iar muzicienii lui Nelu făceau burţi de la îngheţatele femeii…

Dar era ceva ciudat cu ea: atunci când o apuca uimirea, o apuca, nu glumă: rămânea nu doar holbată, ci înţepenită. Da, da, da: înţepenită ca un vas intrat prea adânc în uscat. Şi înţepenită nu ca tot omul uluit, ci aşa cum o surprinsese viitura mirării. Grinderul, care, în afară de cântat, se juca cu cadavre (era medic legist) şi îşi făcea mari delicii din lucrurile morbide, a observat treaba asta şi, la un moment dat, pe când erau toţi acasă la Nelu, în faţa unui film de groază, a început să râdă:

– Ăăhăhă, ăăhăhă…

– Ce-ai, mă, bâţâitule? Băuşi gaz? îi dădu Nelu cu palma peste spate, ca la înecaţi.

– Hăhăhăhăăăă… continua vocalistul să dea de-a dura vălătucii de râs. Uită-te la Catatonica, abia putu omul să arate cu degetul, că se prăvăli pe podea, tăvălindu-se de râs.

Femeia Nelului înţepenise bine de tot şi degeaba dădu Costi să o zgâlţâie – Mierloi îl opri:

– Lasă, că-şi revine ea…

Brânzan se tăvălea în continuare, în asedii de râs, şi o arăta cu degetul pe îngheţată – îngheţata de Tonica:

– Catatonica… Catatonica… făcea legistul, care făcuse asocierea cu catatonia.

Peste ani şi ani (şi câteva luni, acolo), Constantin Corniţescu avea să îşi amintească de femeia cea ciudată a lui Nelu, şi le-a povestit martorilor adunaţi în jurul căpisterei celei de-un stat de om (de om prost, în cazul acesta, fiindcă el singur s-a adus în situaţia respectivă) în care stătea Psihedelicu’, tot înţepenit, dar din cu totul alte motive.

– Bă, voi ştiţi cum înţepenea? căscă povestitorul ochii, pentru emfază. Uite-aşa – şi Costi mimă câteva poziţii în care o văzuse pe Tonica.

– Păi, de ce-nţepenea, mă? Era neunsă? rânji Ion de pe scaunul lui, făcându-l pe Mishu să tresară din melancolie şi să îi privească pe cei din jur cu o uimire deopotrivă tâmpă şi amuzată.

– Nu, bă – nu fi idiot. Aşa înţepenea ea. Nelu a dus-o de 2-3 ori la doctor (îi era să nu aibă ceva la cap), da’ ăia au zis că aşa e firea ei – s-o lase-n pace.

– Păi, stai, mă… încercă Bogdan Popescu, zis Ozzy, să îşi amintească: nu e aia de care ziceai tu că era pesimistă până-n măduva oaselor?

– Aha… Aia, aia… zâmbi Costi către sunetist (Popescu nu se lăsase de meserie – el era deasupra oricăror înfiinţări şi desfiinţări de formaţii – îşi găsea de lucru oricând). Radu i-a spus odată: „mă, Toneto… dacă mâine-ar izbucni un război mondial, tu ai începe cu pesimismele tale („că vai, că ce mă fac, cum o să supravieţuiesc”…), da’, la trei-patru zile dup-aia, te-am vedea dictatoare…” Şi asta ştiţi de ce? Pentru că aşa i se întâmpla mereu: înaintea fiecărui pas important (la şcoală, la serviciu, în viaţă, în general), se plângea… Adică nu că se plângea, da’ n-avea-ncredere-n ea: o angoasa iminenţa pasului: „că să vezi, că nuştiuce…” şi, pe urmă, te pomeneai cu ea că îţi spunea aşa, în treacăt, ca rubrica de fapt divers: „mai ştii faza cutare? Am reuşit”… Aşa e, mă, Radule? Unde eşti?…

Pe Radu îl cam luase ameţeala de la aerul închis de acolo, aşa că ieşise cu Mike pe-afară, ca să îşi dea cu apă pe ochi – parte din cauza sus-menţionată, parte pentru că nici acum nu îi venea să-şi creadă ochilor, despre ce făcuse Lynx Holloway.

Anunțuri

4 gânduri despre „Nelu Mierloi – faza cu Antoaneta cea Înţepenită”

  1. „De ce tricou cu dream theatre ?” – pur şi simplu. Ca să fie o trupă. Nelu mi-a spus că nu are o formaţie preferată.

    „L-au luat pe grinder in trupa,eu unde eram,murisem?” – trupa lui Costi.

    „Ce femei avem,numai cu nume din alea ” interbelice”,sau nu ?” – chiar mai vechi decât interbelicul. Undeva pe la Vasile Alecsandri, când scria „Chiriţele” şi „Piatra în casă”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s