A hăhăhăăăă-a dendrită: Nelu „Se trageeee!” Mierloi (schele în plus)

Aici, trebuie să le permitem lui Radu Madagan şi lui Mike Nazarov să facă, o vreme, pe povestitorii, pe relatorii (cu „r”, nu cu „d” – nu te-ar fi dat în gât nici dacă le-ai fi luat bassurile şi le-ai fi topit, ameninţându-i că îţi faci hazna din ele; dacă, în schimb, ai fi greşit şi, în loc de „hazna”, ai fi rostit „cazan”, ţi le-ar fi dat de bunăvoie, başca închinându-ţi nişte solouri bassnice, de să le povesteşti nepoţilor şi strănepoţilor, adunaţi în jurul mesei – fie ea de cină, fie de spiritism). Aşadar, aici, Radu şi Mike au onoarea de a ofta în cheia fa despre Nelu Mierloi, impresarul Black Code-ului.

Se întâmplase ca cei doi bassişti să fie într-o zi acasă la Nazarov, la scurt timp după ce se sinucisese Busuioc, ca să mai vorbească de una, de alta… Mike îl chemase pe Radu pe la el, fiindcă, dacă mai stătea mult aşa, singur-cuc, fără nici un martor prin preajmă, l-ar fi apucat angoasele şi se temea ca nu cumva să vină impresarul, să îl bântuie şi să… să ce? Să-i ţină un monolog comic?

– Lasă, Maichişor, că nu vine… îl ogoia soţie-sa, Manuela, mângâindu-l ca pe copilu-al mic, în timp ce bassistul se cuibărea la pieptul ei, ca să scape de vedeniile cu Psihedelicul pe catafalc. N-am agăţat eu usturoi la uşă? (Săraca femeie agăţase ca să scape de gura Preafericitului, care făcea la cruci şi trăgea la flegme-n sân de-l lăsaseră puterile, iar acum el nu mai era în stare decât să stea în fotoliu şi să se uite la acel multpreavioipentrusecolulacela sport numit golf.)

– Eee, păi, nu ştii că-i plăcea aiu’ ? Ce mai mânca el la usturoi, apoi îşi turna o Buceagă-ntreagă-n el, pe gât, ca să eructeze… se fasolea Mike. Să tragă o râgă mare cât casa, pe care ar fi fost invidioasă orice boxă de o sută de waţi… zâmbea, cu amărăciune, fostul pilot militar.

Îl chemase, deci, pe Madagan, iar acum, cei patru babalâci (martorii şi soţiile) şedeau în jurul unei mese din lemn, încrustate cu fel şi fel de scene mitologice, precum acelea pe care le visa, de mult, Ion cel statuisto-mochetisto-martor, împodobind mânerul unui revolver.

Bă, că ce mai faci, bă, că ce să fac, mă cam bate gându’ să ies la pensie, că m-am plictisit, am mai făcut două-trei cântări cu Costi, aşa, prin baruri, de martorie, da’ nu mai are nici un haz… se plângea Radu.

– Auzi tu? Cre’ că m-apuc să-mi scriu memoriile, făcu Mike într-un târziu.

– Să ce? Să scrii „Istoria creaţiilor literare martoreşti”, cum zicea Mishu la Mocheta? zâmbi Radu.

– Nu, mă. Să…

Dar, întocmai cum, peste ani, izvodul memoriilor avea să îi fie curmat de dispariţia cu avionul (şi nici până astăzi nu se ştie dacă Mike mai trăieşte, a murit pe loc ori a fost prins şi făcut ţuică de către cine ştie ce ciudaţi din partea locului siberian), acum, fostul locotenent de aviaţie îşi curmă vorba, fiind nevoit să îi facă loc unui ţache care aducea o tavă pe care erau aliniate, în formaţiune de tragere, nişte pahare cu suc de lămâie. Copilandrul, posibil gimnazist, imposibil licean, deşi era progenitura lui Mike, nu avea de la el decât  privirea à la „Kill ’em all” şi „Ride the Lightning”, cu care Mihail-Cristian făcuse istorie în anii de Mocheta. Degeaba râdeau unu’ şi altu’ (adică Ion şi Vali), cum că nevastă-sa l-ar fi făcut pe copil cu vecinu’ – Mikey le reteza imediat vorba (şi, dacă ar fi avut la-ndemână, le-ar fi reteveiat picioarele):

– Bă, da’ sunteţi bătuţi în cap?? Păi, pe ce-a pus el mâna prima şi prima dată?

– Mi-e frică să aflu… făcea Psihedelicu’.

– Da’ degetu’? Degetu’ unde l-a băgat prima şi prima dată? se maimuţărea Noxu’.

– Ce sunteţi, bă, inapţi aşa? îi privea Mike, covăsit de lehămesit. (Faza cu „inaptul” o avea de la Nelu, dar asta puţin mai încolo.) S-a uitat aşa, la mine, de parc-ar fi vrut să spună „Metal up your Mike!” şi a zis „Ta-ta…”

– De fapt, a vrut să spună „Ta-ta… e vecinu’ Rică”.

– Un cap în gură… cu garnitură de fasole bătută, se făcea Nazarov spre Holloway, arătându-i pumnul.

– Gata… Bă… lasă-l să ne povestească. Zi, bă, Mikey, că eu te-ascult… chiar dacă ştiu adevărul…

– Ce adevăr?

– Că nu i-ai făcut pân-acu’ nici un test de paternitate, izbucnea Noxu-n râs.

– Eee, mai lăsaţi-mă, naiba, -n pace, se enerva MC Nazarov. (Aşa-i zicea Nelu: „Emsi Nazarov” – veţi vedea de ce.)

– Nu… Gata… Tăcem. Următoru’ care mai scoate-o tâmpenie pe gură spală WC-urile din camere, de la hotel. (Ion rânjea, căci ştia că Valentin era cel mai vorbăreţ dintre cei trei.)

– Deci, da… După care, a-ntins copilu’ mâna spre fereastră, către bass şi făcea „ăăă… ăăă…”, adică vroia să pună mâna pe el. (Psihedelicu’ se smuci, vrând să comenteze, însă îşi aminti ce l-ar fi aşteptat, aşa că se abţinu, mulţumindu-se a-i face semn bassistului să continue.) Aşa… Când i-am dat bassu’, odat-a-nceput copilu’ să râdă şi să se joace cu el… Aia e…

– Bă, Mikey, da’ nu cumva bassu’ era atârnat la fereastra aia care dă-n curte la vecinu-tău Rică? zâmbi textierul cu subînţeles, sfidând ameninţarea periei de WC. Ion începu să se tăvălească de râs:

– Vali, vezi că la mine-n cameră e blindaju’ gros pe peretele budei.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Ion-Marian Mierloi fusese impresarul Black Code-ului timp de vreo treizeci de ani, de la reînfiinţarea timişoreană, până la sfârşitul carierei formaţiei. Pe om îl chema Mierloi, iar Costi mereu făcea joc de cuvinte, spunându-i „Jean Merlot”, cu admiraţie, căci el le dăduse celor din Black Code obiceiul de a bea vin, mai cu seamă merlot şi pinot noir.

Deşi, după numele de familie, te-ai fi aşteptat să triluie, Nelu nu ştia să cânte decât la chitare, la ţambal cu distors, la acordeon şi la acel instrument tradiţional hawaiian care se cheamă ukulele. Costi se rugase mult timp de el să intre în formaţie, pe post de bassist, după plecarea lui Madagan, însă Mierloi refuzase, detestând să fie în centrul atenţiei.

Dacă formaţia Jeg Tzappeshlitz era admirată şi invidiată pentru textele sale, aceleaşi sentimente erau nutrite faţă de Black Code, însă în privinţa impresarului.

– Bă, avea Nelu-ăsta-n el o punctualitate şi un parolism ceva de speriat, îşi aminti Radu, jucându-se cu un flexor uitat pe masă de către copilul lui Mike. Dacă nu era brunet şi negricios, cu păru-ăla de amerindian, mai-mai c-ai fi zis că e neamţ.

– Bă, Radule, da’ el unde e-acu’? întrebă Mike.

– Prin porumbi, ridică Madagan din umeri. Ultima oară când am vorbit cu Costi, mi-a zis de Nelu că era prin Vietnam.

– Păi, ce căuta tocmai acolo?

– Dracu’ ştie… Cică i s-a pus pata să vadă cum e viaţa prin părţile-ălea: şi-a cumpărat o căsuţă şi o palmă de pământ, şi-acu-şi duce zilele prin ale coclauri.

– Bă, eşti nebun? începu Nazarov să râdă iepureşte. Păi, el nevastă, copii n-are?

– Mă… ba da, da’ a luat-o cu el numai pe soţie-sa…

– Calipsiţa? Sau cum o cheamă?

– Calipsiţa, da… Iar pe fie-sa a lăsat-o la soră-sa.

– Eeeeh… soră-sa… zâmbi Mihail-Cristian, visător. Dar, apoi, îşi reveni: cum, bă? Nelu are o fie-să?

– Daaa… de mult, chiar. A făcut-o din greşeală, zâmbi Radu-Florian cu toţi dinţii, precum Chewbacca.

– Cum, mă, din greşeală – ce-ai?

– Aşa, bine. Erau ei odată-n turneu (mai încoace, după ce plecasem eu) şi le căşunase să fac-o paranghelie cu nişte fete din zonă. Da’ lu’ Nelu, nu ştiu de ce, i se pusese pata să facă pe abstinentu’ şi să nu folosească decât o păpuşă gonflabilă, pe care a numit-o, atunci, pe loc, Zambilica. Mi se pare că l-a şi sunat pe Ion, ca să-i spună şi să-l oftice.

– L-a sunat, da… întări Mikey. L-a trezit din somn. Îl vezi pe ăsta, pe Noxu’ (că mi-a povestit): tocmai când dormea el cel mai bine, aude „ţâr, ţâr, ţâr… ţâr, ţâr, ţâr…” Răspunde Clapeş şi se pomeneşte cu Nelu (care nu era nici el extraordinar de treaz, da’ din alte motive): „– Ce şuncile mele vrei, bă, la ora asta? – Bă… Noxule… hăh… ghici cine e sub mine… heheheeee… – Cine e, bă, somnambulanţo? – Zambilica, Ioaneeee!!!! – Mori, bă!…” şi a trosnit telefonu-n furcă, lovind, în acelaşi timp, cu mâna cealaltă, liberă. Ion crezuse că loveşte-n gol, da’ de unde – a nimerit-o pe Castela, care dormea cam pe marginea patului. Odat-a sărit asta de sperietură şi-a căzut jos din pat. Şi, pe urmă, ţine-te de box cu clăpăugu’…

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

– Bă, Mike junior… zâmbi Radu către rezultanta dintre Mike şi Manuela.

– Nu mă team-asa, răspunse copilul cel peltic.

– Da’ cum te teamă? îl maimuţări Madagan.

– Carmen.

– Bă, eşti nebun???? zvâcni The Leprechaun către The Lucky Seven. I-ai pus nume de fată????

– Bă… hăh… eu eram undeva deasupra Oceanului Indian atunci când ei l-au botezat. Şi m-au sunat înainte de decolare: „Mikey, ce nume să-i punem?”, da’ eu atunci tocmai strigam o stewardesă, fiindcă vărsasem cafea pe pantaloni – „Carmen!”. Ei, săracii, au insistat: „Bă, da’ e băiat!!”, da’ eu nu-i mai auzeam – urlam la aia ca disperatu’: „Carmen!!!! Carmen!!!!”. Şi, dac-au văzut că n-au cu cine discuta, i-au pus numele Carmen.

– Bă, eşti prost?… îşi înfrână Madagan un hohot de râs, de ruşine faţă de copil. „Doamna bassist Manuela Nazarov”, după cum glumea Ion, se făcuse roşie – ai fi zis că de ruşine, dacă n-ai fi văzând-o astupându-şi gura cu palma şi trepidând ca un frigider vechi. Bă… Carmene… îşi reluă Radu vorba, stânjenit… tu l-ai cunoscut pe Nelu?

– A venit pe la noi odată, după ţe a făcut tata chestia aia cu bathu-n dzer, afală, de i-au înghetat dedetele. A venit si s-a apucat la concurlth cu tata, la gătit. (Radu rânjea către Mike.) Da’ erau amândoi lupti în gulă de beti, asa că, dup-aia, tata si teilalţi maltoli n-au mai avut nevoie de thubtholu’ Pthihedelicului, pentlu lepetitii – aveam idholatia noastlă. Mâncale pe peleti.

– Bă, voi nu cre’ că ştiţi, da’ avea Nelu un talent la gătit… ceva de speriat. Păi, cărţile-ălea de bucate pe care şi le imagina Romi pe pieile femeilor gravide, cărţile-ălea ţi le gătea Nelu din scoarţă-n scoarţă. Da’ să vedeţi coincidenţă: toate gagicile lui aveau nume predestinate: Amalia (de-o porecliserăm noi „Sarmalia”), Tina („Spaghettina”), da’ şi Manda („Gămanda”) sau Calipsiţa („Haplisiţa”). Mai ales cu Sarmalia a fost şou mare… Mai ţii minte, bă, Mikey, când am fost noi la Cheile Buţii şi ce-am făcut în prima seară?…

– Eeeh… zâmbi Nazarov cu toţi dinţii şi cu bărbuţa zbârlită de plăcerea amintirii. Ne făcuserăm toţi muci, iar Psihedelicu’ ne băgase-n cântări. Da’, spre sfârşit, aproape de spartu’ chefului, lu’ Lynx i s-a făcut somn. Şi zice: „– Bă, care veniţi spre cabană? – Io. – Păi, hai, Mikey, du-te-nainte, ca să luminezi drumu’.” Mă duc eu înainte, cu lanterna de la mobil aprinsă… mergem noi aşa… la un moment dat, aud o bufnitură şi ditamai fleoşcăitu’.

– Păi, ţe se-ntâmplase? (Radu râdea în barbă.)

– Ce să se-ntâmple… Căzuse Lynx în apă. „– Ce faci, bă, Psihedelice? Joci în Baywatch, de-noţi aşa? – Săriiiiţi, că mă muşcă vipera! Mă lovi şi ursu’!” Noi, când am auzit aşa, fuga la el, acolo, ca să vedem ce face.

– Înota ăsta de mama focului… I-am întins o mână, ca să-l trag afară, da’ el era ditamai omu’, aşa că era cât pe-aci să mă tragă el pe mine… „Nelule, hai să m-ajuţi!” A venit Nelu mai aproape, şi am făcut o miniechipă de tras la sfoară. Hai-hai, hai-hai… Până la urmă, l-am pescuit pe textier. Mike stătea cu lanterna şi dădea indicaţii… Aaau, Mikey, Mikey… îl privi Radu, dojenitor.

– Da’ Vali unde cădhuse?

– Într-un canal. După culoare şi miros, colecta numai apa menajeră din cabane, da’ poţi să ştii?…

– De-aia şi-l vezi pe Nelu: „Bă, Psihedelice, băăăă… căzuşi în… păcat.”

– Da’ de ţe urla el că-l muscase vipela?

– Păi, stai să vezi: el întâi s-a-mpiedicat de ceva pe-acolo. Apoi, s-a rostogolit câţiva metri, până în apă. Da-n timp ce se rostogolea, l-au înţepat nişte urzici pe la încheieturi – şi de-asta i s-a părut lui că l-a muşcat vipera. Iar, la final, când să cadă-n apă, s-a lovit la genunchi de un bolovan de piatră… Şi ăla cic-a fost ursu’, zâmbi Radu cu toţi dinţii.

– Bine, naiba, că nu s-a lovit la cap… făcu Mike, gânditor.

– Da… Dup-aia, a venit la mine şi la Nelu: „Băăăă… mă salvarăţi…” Şi – hait! – o-mbrăţişare de fiecare, de ne-a făcut fleaşcă.

– Si cum th-a terminat toată treaba?

– L-am dus eu şi Nelu la cabană, că-ngheţa, naiba, de frig pe-acolo… făcu fostul pilot militar.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Nelu, după cum am spus, era vântură-lume, însă, când se afla în România, stătea mai mult închis în casă, dat fiind faptul că lumea se uita la el ca la O.Z.N., din cauza puternicului accent american pe care îl avea, forţat fiind de călătorii să se descurce în engleză şi în germană. Ştia şi franceză, deşi nu o folosea decât în cazuri extreme, pentru că nu îi plăcea cum sună. „Ce, bă? Limba aia de cocote şi de pămpălăi? Să mă scutească.” Germană, după cum spuneam, ştia bine de tot, aşa încât Costi nu s-a mirat atunci când un cunoscut de-ai lui, auzindu-l pe Nelu cum se conversa cu un neamţ, a întrebat, cu admiraţie: „Cine e, mă, Goethe ăsta?”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s