A nenumărata continuare a Trilogiei: Romi The Guitar Tamer

– Hai, bă, Psihedelicule, să tragem şi noi ceva… să facem un tir… că de-aia suntem roacheri de frunte… Hai, nu mai sta ca fraieru’. Uite: până şi Ion, cât e el de martor, tot mişcă ceva. De Mishu, ce să mai vorbim? De două săptămâni, numai stors de vlagă umblă…

– Da, mă, nu ştiu… Tre’ să termin campionatu’ la FIFA.

– Bă, da’ eşti tembel???? Una-două: “– Ce faci, Vali? Hai la o bere. – Bă, Romi, vin, da’ mai încolo, că joc FIFA.”

Romi, pesineintitulat “Malvictus The Guitar Tamer”, avea anumite fixuri:

– Bă, eu nu mă uit la reclame.

– Ce-ai, mă? se mira Lynx. Că unele sunt chiar ingenioase.

– Mţ… Nu mă respectă.

– Păi, cum?

– Păi, n-ai văzut, mă? “Cumpără cutare produs, ca să ai cutare beneficii.”

– Păi, şi?

– Păi, şi-aşa vorbesc ei cu mine?

– Da’ cum?

– “Cumpăraţi cutare produs, ca să aveţi cutare beneficii.” Cu dumneavoastră, băăăă… că doar n-am păscut gâştele-mpreună pe izlaz.

– Ete, fleoşc… Păi, zic şi ei să fie mai cordiali, să se-apropie de tine… ca cumpărător, zâmbi Holloway.

– Să fie cu mă-sa şi cu ta-su, nu cu mine!

Romi era cel mai afemeiat dintre toţi martorii: cum vedea una bună, cum i se făceau ochii cât ploştile de şliboviţă şi jinduia după ea o lună-ntreagă. (Asta-n cazu-n care nu se-ntâmpla ca aia să îi pice repede în plasă şi să iasă de la el, după o noapte, ca după o zi întreagă de sapă.) De fapt, este puţin spus “jinduia”: mai degrabă, “jivinuia”, căci, atunci când era doar cu martorii, Malvictus făcea precum fiecare filă din calendarul de împerechere a urangutanului. Jinduia mai abitir decât femeile gravide la diverse mâncăruri sau fructe, femei în legătură cu care glumea chitaristul din când în când:

– Bă… la cât sunt de pofticioase ălea, nu m-ar mira să o văd într-o zi pe una dintre ele purtând pe piele o întreagă carte de bucate…

La asta se gândea The Guitar Tamer atunci când vedea vreo gravidă şi îi venea să se strâmbe la ea, ca să iasă copilul precum un vocalist de black metal în acţiune…

Romi era cel mai teribilist dintre ei. Pe lângă fazele cu femeile istovite ca după o zi de sapă, pe care le povestea el martorilor (şi dintre care erau adevărate cam jumătate), Nea Ibanez mai făcea un lucru: dacă erau toţi în vreun bar şi se apuca la întrecere cu Radu la cinzeci cu whiskey (Madagan îi deprinsese să bea whiskey, iar nu whisky – vasăzică, băutură irlandeză, de la mama ei, iar nu americană sau scoţiană), de regulă, îl biruia. Şi, atunci, începea să se umfle în pene:

– Ia uite, mă: băui douăzeci de păhăruţe şi nu mă-mbătai!

Radu era sub masă – bora pe pantofii lui Ion –, însă Mihai Bercea venea prompt cu replica:

– Da? Ia să-ţi testăm puţin reflexele…

Şi cerea o mătură, iar cu coada ei se făcea spre spre Malvictus, obligându-l să se ferească. (Mishu făcuse scrimă vreo patru anişori, aşa că ştia cum să mânuiască mătura.) Romi rezista un minut-două, dar, până la urmă, Pârtzu’ tot îl nimerea în burtă, silindu-l să alerge spre WC şi să facă acolo acelaşi lucru pe care îl făcea bassistul pe pantofii clăparului.

Romi făcea el pe teribilul, dar, la o adică, era cel mai de-nţeles dintre martori. Se situa la capătul opus aceluia la care se găseau Radu şi, mai pe urmă, Mike. La Nazarov, căpoşenia era mai explicabilă, dat fiind faptul că Şase-Şasele făcuse pe soldăţoiul în Forţele Aeriene Române.

Atât era de de-nţeles Romi, încât, dacă rămânea (sau dacă i se părea lui că rămâne) fără bani, imediat găsea ceva cu care să facă bişniţă şi să îi pice un ban grămadă. Era de-nţeles Malvictus: se-nţelegea bine cu oamenii la preţ.

Dare era de înţeles şi în alt fel: o dădea el înainte cu speedul, cu thrashul şi cu heavyul, dar, la o adică, atunci când lui Ion sau lui Vali i se năzărea (lui Mike, nu i se nazarovea nimic – pentru el, orice fel de rock sau de metal era bun, atât timp cât nu îl diluau, transformându-l în punk, şi nu îl îmbâcseau cu grohăieli de death, grind, black sau altele asemenea), atunci, deci, când Clapeşului sau Texteşului i se punea pata ca formaţia să cânte ceva mai excentric, Romi marşa. Astfel, atunci când The Nox a avut iniţiativa unui album cu sonorităţi sud-americane, The Guitar Tamer a exclamat, ascultând varianta finală a creaţiei:

– Oltenia (ţoc pe un obraz al clăparului)… eterna (pupat pe celălalt)… bossa (ventuză pe fruntea Ionului)… novaaaa… sfârşi el, uzmindu-se a îl ridica în braţe pe namila de Bufnitzox. Erau toţi mândri de ce înfăptuiseră şi, mai ales, de melodia de bossa nova de pe album, pe care, ulterior, au făcut-o şlagăr.

– Bă, Ioane, da’ ăsta nu e “Piano Suicide”, pe care l-ai compus tu atunci când eram noi martori la statuie şi Mocheta? îşi aduse aminte Stelu’ Întunericului.

– Ba da, mă, Plodule, da’, acu’, i-am schimbat numele; atunci, eram io-n perioad-aia emo, după ce mă părăsise Zambilica, şi de-aia l-am numit “Piano Suicide” – că, de emo ce eram, până şi pianului îi venea să se sinucidă.

– Aha. Bă, da’ de unde vă veni vouă să-i daţi albumului numele-’sta de “Ciorchinele”?

– Păi, America de Sud n-are formă de ciorchine? explică Romi.

– Bă, are mai mult formă de fustă lungă sau de rochie în partea de jos, strânsă pe trup…

– Da, mă, da’ mi-a fost mai mult foame decât poftă de tăvăleală, şi de-aia am zis să-l numim aşa.

Romi a avut odată ideea că, dacă Vali şi Ion îşi spuneau unul celuilalt “Clapeş” şi “Texteş”, atunci să extindă stilul acesta la nivelul unui întreg album: să scrie pe pliantul lui “vocaleş”, “chitareş solo”, “chitareş armonic”, “basseş”, “clapeş”, “tobeş” şi  ”texteş”. Iar, la apariţia discografică ulterioară, au înlocuit sufixul “-eş” cu sufixul “-nic”: “clapnic”, “vocalnic”, “textnic” şamd.

Chitaristul solo al formaţiei a fost ultimul dintre martori care s-a căsătorit. Trăgeau de el şi Mike şi Vali:

– Bă, Romi, nu prea e bine ce faci tu… îl dăscălea Preafericitu’. Te pomeneşti, la bătrâneţe, că n-ai şi tu o nevastă care să-ţi fie alături, un copil care să-ţi zică “tată”…

– Nu e grabă, Mikey… Nu e grabă.

– Hai, bă, chitaristule, ce faci? Când jucăm la nuntă? intra Psihedelicu’ prin alunecare. Că pantofi am, costum am, cămaşă şi cravată am…

– Ce să joci, mă, tu? N-ai văzut că ai două picioare stângi, când vine vorba de aşa ceva? Ce dreacu’ să joci? Ţintar, cu babele, pe margine?

Dar, până la urmă, tot s-a-nsurat. Pe la 36 de ani, dar s-a-nsurat. Cu una, Olivia, pe care Ion instantaneu a poreclit-o “Măslinia”, datorită pielii negricioase – femeia avea ceva rude greceşti. Semăna ea cu mama lui Romi – nu-i vorbă– (mai puţin la culoare), însă era şi mămoasă cu Malvictus, fapt pentru care ceilalţi martori îl fericeau – asta pe lângă faptul că râdeau de el şi îl strigau “Oedip”, iar Mishu The Prince i-a făcut cadou de ziua lui un tricou cu figura lui Freud imprimată pe el.

Şi, apropo de tricou: Romi avea boală pe The Doors şi pe fanii lor – să nu îi vadă, să nu îi audă.

– Ce-ai, mă, cu ei? se nedumerea Clapeş, care, în tinereţe, făcea să urle statuia martorilor de notele formaţiei sus-amintite.

– Nu-mi plac, bă – sunt dictatura boemei.

– Păi, cum?

– Păi, nu i-ai văzut? Şi Romi începu să îi maimuţărească pe cei pomeniţi, vorbind ca un fandosit: “Ăăă, noi, cei cu “The Doors”, suntem adevăraţii boemi… noi suntem rockeri clasici autentici… Ce Led Zeppelin? Ce AC/DC? Formaţii muncitoreşti, dragă…” Aşa par să spună fasonaţii ăia. “Dacă vrei să fii boem, trebuie, urgent, imediat, direct şi nemijlocit, să aderi la marele partid de cadre al fanilor The Doors”, îşi continuă Romi discursul, ajungând, pe măsură ce vorbea, să îl imite în vorbă şi în gest pe Ceauşescu. Aia e, Ioane… Spunea un critic literar, unu’, Bernard Leibovici, de-şi zicea Lucian Raicu, apropo de avangardă, ceva de genu’ că, la ei, nonconformismul ajunsese un conformism, că încălcarea regulilor ajunsese o regulă – aşa şi la doorsieni… la dorsali, făcu Romi o grimasă răutăcioasă.

– Bă, e veche faza cu nonconformismu-n calitate de conformism – e de la Baudelaire.

– Da?

– Da.

– Mă rog… Pricepuşi ideea. Plus că hai să fim serioşi: când era în viaţă, Jim Morrison era pielea pulpii, raportat la toată efervescenţa de atunci. Dădea bine pe scenă, da – era un David Hasselhoff al rockului –, dar, ca interpret şi compozitor, faţă de toată perioada aia, era ca un muc de ţigară faţă de un far marin…

Şi, aici, chitaristul se întrerupse, cu un icnet şi cu ochii ieşiţi din orbite:

– Băăăă… am fugit. Revin imediat.

– Păi? întrebă clăparul.

– Am o senzaţie de disecţie.

– Adică?

– Adică mă taie-o nevoie… difuză. Ca să nu zic împrăştiată, strigă Romi, trântind uşa WC-ului.

– Fugi.

Dar, când se întoarse, îl găsi pe Ion cu Mike, care intrase biniiiişor, ca o vâlvă, aducând cu el nişte partituri proaspăt compuse, iar acum ansamblul clăpar-bassist îl aştepta pe Romi cel mlăştinos, ca să îl ia la Psihedelic, la subsol, acolo unde făceau ei repetiţii. Îl sunară pe Pârtz, iar acesta abia răspunse, deoarece se afla într-una dintre acele perioade în care umbla stors de vlagă:

– Ce e, mă? se auzi Stelu’, gâfâind.

– Bă, ce faci? Vino la Lynx, că ne paşte ceva nou.

– Bă, Romi, hai, că vin, da’ cam într-o oră jumate, că deh…

– Că ce, mă?

– Că dau cu sapa…

– Aaa, dai la peşte…

– Da.

– Bă, ai grijă, să nu-i faci fetei greutăţi

– Doamne fereşte – nu…

– Hai, că te-aşteptăm. Spor la treabă.

– Mersi.

La scurt timp după faza cu vorbitul la telefon, Mihai Bercea o cunoştea pe Emilia Zugschnauze (martorii aproape făcuseră infarct de atât râs, atunci când Vali le spusese că numele femeii înseamnă „bot de tren”) – Mihai, deci, o cunoştea pe Emilia şi se transforma într-un cazan întors cu capu-n jos. Adică îşi punea pirostriile. Romi râdea de el dup-aia, dar nu fără admiraţie:

– Ia uite, bă, martorilor: Mishu şi-a reglat unghiu’ de fugă.

– Păi, cum?

– Păi, acu’, nu-i mai fug ochii după alte fomei.

Romi venise mai târziu la Bucureşti – pe la 24 de ani, după ce terminase Automatica din Craiova. În toată vremea aceasta, martorii se adunau cu toţii la statuie, iar The Guitar Tamer se plângea:

– Băăăă… abia aştept să termin facultatea, să vin în Bucureşti…

– Pă’, de ce?

– M-am săturat, vere, de Craiova. Şi, în general, de oraşele ăştea mici (chitaristul avusese o gagică în Petroşani şi alta în Filiaşi). Ajungi să te plictiseşti, mă, Printzule… Porneşti dintr-un punct şi, peste două-trei ore, te pomeneşti tot acolo… Oraşele mici sunt ca nişte definiţii circulare.

Romi spusese el la priveghi la Vali ideea (nu a lui, ce-i drept, însă martorilor de acolo le plăcuse) cu „trăieşte repede, mori tânăr şi lasă în urmă un cadavru frumos”, dar leşul lui, la morgă, nu arăta tocmai vrednic de podiumul fotomodelelor. Ce se întâmplase? Pe la 74 de ani, fostului chitarist, văduv (Olivia o mierlise – de fapt, o măslinise – de vreo doi ani), fostului chitarist, deci, i se pusese pata să umble prin ţară, să vadă cum percepe el România acum, la bătrâneţe – dacă i se schimbase sau nu perspectiva faţă de când era tânăr şi ara cu Ibanezul ogoarele scenelor. Îşi cumpărase o maşinuţă electrică (atât datorită influenţei venite de la ecologistul de Radu Madagan, cât şi ca să aibă suficientă putere pentru chitară, pe care o lua cu el peste tot, doinind din ea, cu dor, oricui se nimerea să asculte: om, câmpie, pădure, apă, munte, animal…), o maşină electrică, aşadar, cu care bătea coclaurile… Pe unul dintre aceste coclaur – mai precis, un coclaur-purgatoriu, fiindcă făcea trecerea de la raiul natural către iadul orăşenesc –, pe Romi l-a tras vezica de mânecă să oprească pe marginea drumului. Şi, în timp ce colora pietrişul de pe marginea şoselei, scoţând nişte gemete ca sunetele unei drujbe, dar şi bucurându-se de vântul cu soare (care, în tinereţe, îi fusese cel mai bun uscător pentru pleată), Romi a intrat – fără să vrea, fireşte – într-un joc de-a „unul nu vede, celălalt nu aude”: nici el nu a auzit tirul venind, nici tiristul, băut, nu l-a văzut, în deraparea lui, pe Malvictus în şanţ.

– Unde eşti tu, Grindere, să mai tragi o expertiză medico-legală? ofta Mishu The Prince după rockerul legist, două zile mai târziu, la morgă, venit ca să ia cadavrul şi să îl îngroape după rânduială. Pasămite Alexandru Brânzan dispăruse de vreun an, o dată cu Mike Nazarov, după ce acestuia din urmă i se pusese pata să îl ia şi să îl facă o tură cu avionul pe deasupra taigalei ruseşti.

La priveghi, în jurul catafalcului Îmblânzitorului de Chitare, se afla şi un copil din flori, făcut de Romi într-un moment de neatenţie. În toţi acei ani, băiatul încercase să ia legătura cu Nea Ibanez, însă mama lui îl oprise, temătoare fiind să nu îşi ia pumni în gură de la copleşitor de gelosul ei soţ, căruia abia reuşise să îi înăbuşească bănuielile cu privire la copil şi la tătâne-su. Iar acum, odrasla venise, clandestin, să îşi prezinte condoleanţele, sperând, totodată, să capete o fărămă de moştenire. De unde – Romi vânduse şi donase mare parte din ce avusese, iar despre restul, se înţelesese cu Mishu şi Mike, după ce murise Ion, ca, în caz că i s-ar fi întâmplat ceva, să aibă ei grijă de el şi de lucruri. Dar, cum lui Nazarov i se pierduse urma, rămăsese Bercea să se îngrijească de lucruşoarele lui Romi, ajutat fiind numai de către Veta (soţia lui Mike se urcase cu nevasta Grinderului în avion, ca să îşi întovărăşească bărbaţii), iar de Castela nu mai ştia nimeni nimic.

Aşadar, după ce cioclii aruncau ultimele lopeţi cu pământ peste Romi, iar Mishu şi Veta se întorceau să facă praznic şi să dea de pomană de prin casă, nu mică le-a fost dezamăgirea nădăjduitorilor la o moştenire solidă, văzând că mai toată avuţia fusese vândută sau donată, iar ce bruma rămăsese era lăsată cu testament lui Mishu – după dispariţia bassistului, Romi îl lăsase singur împuternicit pe Printz, până la întoarcerea Şaptelui cel Norocos…

După ce plecase toată lumea aceea mai mult sau mai puţin prefăcută, Mihai a rămas, împreună cu Veta, în casa răposatului, ca să îi facă pomeni până la un an. În tot acest timp, chitara lui Romi stătea în suportul ei, sprijinind peretele precum Malvictus sprijinise, timp de patruzeci de ani, rockul mondial. Stătea, cuminte şi verde, precum fierea care îi amăra sufletul Printzului, gândindu-se că toate lucrurile lăsate în urmă de Romi, Mike, Ion şi chiar Vali aveau să ajungă la cine ştie ce târg de vechituri. Şi atunci Mishu dădu glas către Veta:

– Veto, noi prea mult nu mai avem de trăit… Hai să lăsăm ceva în urma noastră.

– Păi, şşşi ce şşşă facem? (De când ştirbise, văduva Psihedelicului devenise, din sâsâită, şâşâită.)

– Să… întemeiem un muzeu: Muzeul Rockului Românesc. Vorbim cu cineva de la Cultură, le dăm tot ce-avem prin casă, îi ajutăm cu ce putem, să adune cât mai mult material, şi, în doi-trei ani, ar cam trebui să fie gata.

– Cum jjjici tu, Mişşşule…

Un camion trecu pe drum, cutremurând, uşor, casa şi făcând coardele chitarei să zumzăie uşor.

– Aşa e, bă, Romi? E bine ce zicem? zâmbi Plodu’, hendriceşte, către „cobza” electrică.

Şi tot hendriceşte urma să zâmbească trei ani mai târziu, în faţa presei, la inaugurarea Muzeului. Avea să fie ultima lui apariţie în public. La scurtă vreme după aceea, Veta punea mâinile pe piept, ţinând între ele o fostă o poză a fostului impresar, în care acesta zâmbea cu gura până la urechi. Holloway îi spusese, cu puţin timp înainte să se senilizeze: „– Veto, dacă cumva dau în bâlbâială, tu să nu stai singură – să te duci la Mishu, că în el am cea mai mare încredere. – Bine, Psssihedelicule, da’ după ce-sssi fac rânduielile, ca tot omu’. – Bine.” El, prin „rânduieli”, înţelegea nouă luni-un an, dar Veta a ţinut doliu timp de şapte ani, iar abia apoi s-a dus la martorul cel fost vocalist, murind în casa lui şi ţinând în mâini fotografia în care Mishului i se părea că Vali zâmbeşte cu tâlc – ceva de genul „Vezi, bă, Mishule? Ce ţi-am spus eu?”.

Aşadar, în momentul deschiderii MRR-ului, zâmbetul cel hendricsimil al lui Mihai-Emilian Bercea avea să poarte, pentru cea din urmă oară, în spatele lui, forma normală a Printzului în public. Cincisprezece ani mai târziu, zâmbetul lui Mishu urma să mai iasă o dată în lume, purtându-l, de data aceasta, sub el, pe Mihai sub formă de cenuşă într-o urnă…

Anunțuri

3 gânduri despre „A nenumărata continuare a Trilogiei: Romi The Guitar Tamer”

  1. psihedelice, tata, nu mai fi tu suparat
    publica v-or trilogia,sa nu crezi ca te-au uitat.
    Si de o fi norocu’ al dreacu..
    tu sa nu te pitrocesti.
    O venii si vremea noastra
    si-oi fi textes oans aghen.

    Si de nu o fi asa
    o sa fie altcumva
    da acuma cum o fi
    la copii oi povestii
    Si de nu iti convine asa
    apai poti sa-ti bagi p..ana.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s