Noul Mishu The Prince – mai Hendrix decât oricând

– LOL.

Asta auzeai la statuie mai totdeauna când se afla pe-acolo Mihai Bercea. „LOL”-ul, ieşind dintr-o figură nepăsătoare şi uşor zâmbitoare, şi însoţit de un pufăit din ţigară, îi era caracteristic lui Mishu The Prince, tot astfel precum gâtul lung îi este caracteristic unei girafe. Pe care gât lung îl avea şi martorul cu pricina, dar numai la figurat: avea un imens talent în a trage cu urechea, în a întinde gâtul după câte şi mai câte veşti, însă rămânea mut ca un mim: le ţinea în el şi numai din când în când, atunci când vreunul îi orbea pe martori de la obraz, îl auzeai pe Mihai:

– E-e… Las’, că ştiu eu ce-ai făcut tu atunci cu aia, de era să cadă oala cu ciorbă de pe masă…

Mihai-Emilian Bercea era un caz aparte în grupa metalelor statuino-mochetoase din tabelul lui Martorilev. Să ne imaginăm un Jimi Hendrix alb, nebuzat, cu zâmbet larg şi cu perciuni ca două picioare de pod, şi vom avea imaginea lui Mihai Bercea, Printzu’/Pârtzu’/Plodu’/Stelu’ Întunericului, apreciat, în general, ca „martor” până şi de către Maria Creatza, rezervată de felul ei, vecină de cartier cu Mishu şi Vali, de care le plăcuse, în vremuri diferite, şi lui Mihai, şi lui Valentin „Psihedelicul” Busuioc, acesta din urmă trecându-i numărul de telefon în agendă sub numele de „Maria Hot” – fază la care Plodu’ se stricase pe el de râs, în plină stradă, de se uita lumea la ei şi era să se împiedice de capotele unor maşini parcate în faţă la ACR-ul din Craiova, în zona Mocheta. Le plăcuse celor doi de Maria – nu-i vorbă –, dar, fiind amândoi martori, nu se dăduseră la ea. După cum am spus, Mihai Bercea avea freză de Jimi Hendrix, însă numai atunci când îşi lăsa părul mare. Când se tundea, semăna cu ceva între Elvis Presley şi Johnny Bravo, la fel cum Mircea Chelu, când se poza cu ochelarii de soare şi cu chitara-n mâini, semăna cu un Carlos Santana prins între ţepii unei combine agricole, dar asta este cu totul şi cu totul altă poveste.

Dacă, în grupul de prieteni mai martori sau mai tupeişti, şi prietene mai bune ori mai naşpete, fostul vocalist Black Code purta galeria de porecle de mai sus, la locul de muncă, el se chema, pompos, „profesor doctor docent Mihai Bercea, ilustru membru fondator al Institutului de Lingvistică pe Verticală „Phi” din Craiova”. „Phi”, adică litera grecească „phi”: Φ. Întemeiat în anul 2020, de către Mihai Bercea şi Lynx „Psihedelicul” Holloway, Institutul ajunsese, în doar 4 ani, să aibă 33 de membri plenari (printre care şi Ion „Clăparu’ ” Ionescu – poreclit şi Johnny the Nox) şi 8 membri corespondenţi (printre care Mihail-Cristian Nazarov, zis Mike The Lucky Seven).

Faza cu Institutul o inventase Vali Busuioc, cofondator al Institutului, în timp ce stătea la statuie – nu oricum, ci ca martoru’. Îi venise sete, iar Printzu’ avea o rachetuţă de Pepsi de doi litri jumate:

– Mishule, ia probează-ţi dărnicia.

Şi, după ce băuse, se ştersese la gură cu mâneca bluzonului şi eşapase tot pe acolo (pe gaura diagonal opusă celei la care s-ar fi aşteptat martorii în caz de fasoloză acută) şi prinsese din nou a vorbi:

– Phaaaa… Muream, naiba, de sete… Mersi, bă, Printzule…

– Să-ţi stea-n gât. (Era felul lor de a-şi ura „poftă mare” sau de a-şi spune „cu plăcere”.)

– Bă, că bun e pe năplaiu-ăsta… Auz’, Stelule?

– E.

– Tu cu cine vrei să… (dar o nouă râgâială îi întrerupse glasul şi, implicit, prostia pe care avea de gând să o spună) Pardon. Tu ce vrei să te faci când ăi fi mare?

– Picamerist, răspunse Mishu la bâză.

– Zi, mă, Plodule.

– Nu ştiu, mă, ce naiba… Martor la statuie, să cânt despre domnia lu’ Ştirbéi, zâmbi Stelu’ hendriceşte. Apoi, arătă în sus, spre statuia care îl înfăţişa pe domnitorul Barbu Ştirbei, la picioarele căruia stătea un om desculţ, care îl preamărea – posibil un ţigan dezrobit de către el.

– Mă, eu mă gândeam să punem umăru’ amândoi şi să întemeiem un institut.

– Ce institut?

– Un institut… Să ne dăm ciumegi. Uite, de exemplu, un institut de lingvistică… pe verticală.

– Să-l construim pe verticală sau cum?

– Nu, mă. Lingvistica să fie pe verticală.

– Eşti nebun… începu Bercea să râdă. Şi cum să-l denumeşti? „Iorgu Ghiolban”? Sau „Sextil Martoriu”?

– Bă… Bă… Ţ… Nu fi nesimţit… Să-l denumim… aşa… sugestiv: „Phi”.

– Ce „fi”, mă?

– Litera grecească. Aia de arată aşa – şi Psihedelicu’ desenă prin aer litera sus-amintită.

Mishu-ncepu din nou să râdă, mai radical de data asta, scăpând din mână sticla cu Pepsi, din care n-apucă să se verse prea mult, fiindcă Psihedelicu’ plonjă după ea şi-ncepu s-o interogheze, până când Plodu-l înghionti:

– Ho, bă, că nu se termină lumea! Păi, şi cum anunţăm noi oamenii de înfiinţarea institutului?

– Dăm anunţ la ziar. Povestim ce şi cum, apoi băgăm o declaraţie a ta. Uite, c-am scris-o-asear-aci. Şi Vali Textieru’ începu să citească din agendă:

„Conturarea tot mai clară a lingvisticii pe verticală în cadrul lingvisticii generale se manifestă ca urmare a impetuoasei nevoi de lubrifiere a zonelor filologice aride în care lingvistica de astăzi este nevoită să funcţioneze.”

Între timp, martorii de pe toate laturile statuii se adunaseră în jurul lor. Când auziră „declaraţia”, începură să râdă atât de tare, încât Ion Clăparu’, care venea de pe treptele de deasupra Mochetei (unde şezuse cu Zambilica, mai retras, aşa, şi făcuse schimb de desene cu ea, că desenau amândoi) începu să alerge spre statuie, ca să vadă de ce râdeau martorii aşa de tare.

– Ce-aveţi, mă??

– Păi, uite ce- a scris Psihedelicu-aseară, îi arătă Monica, poreclită „Balls”, din cauză că era băieţoasă. Şi reluă „declaraţia”.

În timp ce asculta, The Nox se ţinea cu mâna de unul dintre picioarele omului cel desculţ din ansamblul statuar. După ce auzi toată povestea, râsul care îl năpădi îl făcu să bată cu palma piciorul de care se ţinea – „ăăhăhă, ăăhăhă…”. Iar, când văzu ce atingea, Clapeş se gândi:

– Ia uite, bă, la ăsta, săracu’… N-are şi el încălţări în picioare.

În momentul acela, Mishu, într-un acces de umanitate, se descălţă şi îi puse celui sculptat adidaşii lui, în hazul tuturor, iar Ion scoase telefonul şi trase o poză. După care, The Prince se aşeză pe treptele statuii, chiar pe latura de sub picioarele încălţate mai devreme, alături de Psihedelic şi de Nox, şi începu să mănânce chipsuri, servindu-i pe cei de lângă el.

– Îţi place, Ioane, cum îi stă ăstuia? arătă el în sus.

– D-apoi, cum…

– Păi, da.  Îmi mai aerisesc şi eu picioarele. Şi le  întinse în lături, până la nasurile celorlalţi doi martori, care săriră instantaneu în picioare.

Mishu şi Ion, Stan şi Bran ai rockului craiovean, s-au cunoscut într-un fel mai ciudat. Să nu vă închipuiţi că a fost ceva de genul: „Bună! Eu sunt Ionuţ. Pot să-ţi fac cinste cu un suc?”, pentru că ar fi pidosnic din partea dumneavoastră şi la fel de pidosnic ar fi fost din partea celor doi Bonnie şi Clyde doljeni.

Mishu este al doilea dintre cei trei martori fundamentali de la statuie, care statuie era un fel de agora a celor din categoria sus-amintită. Aici, se adunau fel de fel de rockeri, punkeri, pokemoni ai rockului şi chiar rapperi şi îşi fumegau gândurile ori le înecau în Cola sau Pepsi, sau chiar în bere – în cazul acesta, cu ochii în patru, să nu se ivească vreun comunitar de poliţist ori chiar preotul care locuia la câţiva paşi de statuie, în aceeaşi curte a bisericii în care se găsea ea. Plodu’ era un soi de James Bond al Craiovei, şi, când spuneau „Bond”, cunoscuţii lui se gândeau la două aspecte: atât la acela că Printzu’ era capabil să adune informaţii şi să îi ţină piept lui Johnny, de două ori mai puternic decât el (atunci când atacul venea din partea clăparului), cât şi la celălalt – că principala lui fantezie erotică era bondage-ul. Revenind la Mihai (pe care Mircea The Witness îl poreclise „Bercea Mondialu’ ”, căci aducea puţin a manelist, atunci când se tundea şi îşi subţia perciunii): în momentul în care l-a întâlnit pe John, trebuie spus că The Nox, stând pe o treaptă a soclului statuii, cânta paşnic, la o orgă cu baterii, acel suav cântec al Irisului care se cheamă „Somn Bizar”. Printzu’ Întunericului şedea în altă parte a soclului, alături de Mircea şi de Bogdan „Ozzy” Popescu (alt martor), vorbind şi sugând, cu o resemnare de sfârşit de lume, nişte ţigări, care se excitau şi deveneau roşii, scoţând un fum unduitor precum o cadână tânără, foarte tânără, poate chiar prea tânără, şi, eventual, gotică, aşa cum îi plăcea Mishului. Atunci când Johnny The Nox (pe numele lui adevărat, adevărat biblic şi adevărat a-nviat Ioan Alexandru Ionescu), un clăpar ca oricare altul din constelaţia Proxima Centauri, a început să streseze clapele, Mihai Bercea-Hendricea a ciulit urechea. Dar când Ion a dat drumul vocii (aşa cum, mai demult, Dumnezeu îi dăduse drumul lui Iona din burta peştelui), Pârtzu’ s-a sculat, s-a dus la el, a lăsat ţigara din gură (în legătură cu care Clapeş avea să le spună martorilor că este unicul lucru din lumea asta pe care îl pupi în fund şi-l baţi pe spate) şi i-a grăit ionului de noxiu aceste vorbe de zăbavă:

– Băî!…Cristi Minculescu n-avea un ardei iute băgat în fund atunci când cânta asta! Ia fii atent aici…

Şi s-a apucat Stelu’ să cânte…Şi a cântat, şi a cântat, şi a cântat, de se uita Noxu’ la el ca la o frunză de cannabis uscată de soare şi bătută de vânt. Aşa s-au cunoscut aceste două somnităţi ale muzicii cu distors din Bănie (somnităţi bizare chiar), şi în acest fel şi-a făcut Plodu’ intrarea în marele cazan în care fierb la foc mărunt dătătorii din cap de la statuie.

Într-una din zile, la vreun an după ce făcuse cunoştinţă cu Noxu’ (timp în care cei doi fuseseră chemaţi de către chitaristul Costi şi baterista Nicole în Black Code), Stelu’ a văzut venind spre ei un fraier cu o figură congestionată, de arbitru intrat din greşeală între pumnii boxerilor.

– Cine e, mă, ăsta?

– Dracu’ ştie.

– Hai noroc. Care ştiţi să acordaţi o chitară?

– Ia dă-o-ncoa. Mishule, ia bag-un mi.

– Miiiiiiiiiiiiiiii… făcu Printzu’ din gură.

– Aşa. Ia dă-mi acu’ un la.

– Laaaaaaaaaaaaaaaa…

– Aia e. Ia colea.

– Phaaaa… Mersi mult de tot. Vreţi nişte Cola? Şi omul cel nou le întinse o sticlă de un litru.

– Vrem, dacă ne dai.

Aşa au făcut Mishu şi Ion cunoştinţă cu Vali şi în felul acesta au pus ei bazele martoriei craiovene. Psihedelicu’ se apucase să înveţe la chitară (lucru cu care îl molipsise pe Mihai), dar nici unul, nici celălalt nu reuşiseră mai mult decât să o facă să sune precum nişte sârme ghimpate în ale căror mici corole de ţepi s-ar încurca un hoţ de dude.

Nu toţi martorii semănau cu rockeri mai vechi sau mai noi: Johnny The Nox avea figură de Meat Loaf şi de Jack Black, Mishu aducea a Jimi Hendrix şi (în caz de păr mai puţin) a Elvis Presley, însă Psihedelicu’ nu semăna cu nimeni. Cel  puţin, nu atunci, în primăvara lui 2007 – mai târziu, însă, după ce îşi va fi lăsat plete şi barbă, înfăţişarea lui avea să se învrednicească a se afilia la linia Geezer Butler-Tony Iommi – bassistul, respectiv chitaristul de la Black Sabbath. Atunci, însă, nu se asemuia decât o bucată de carne băgată-ntr-o oală sub presiune, fiindcă îl apuca ba agitaţia, ba râsul, încât l-a făcut pe Mihai să filosofeze, apropo de chipul congestionat al textierului:

– Uite, mă: dacă mâine-ar veni sfârşitu’ lumii, Ion s-ar da cu capu’ de pereţi, apoi s-ar zgâria pe mâini cu cheia, iar tu te-ai agita cât te-ai agita, după care, ai începe să râzi ca prostu’, pân-ar crăpa maţele-n tine. Numai eu aş sta aşa, liniştit, ca un martor veritabil, şi-aş fuma o ţigară.

– Şi Radiatoarea?

– Eee, alta acu’. De-asta tuşim noi acuma. Ţigări sunt?

– Sunt.

– Cola este?

– Este.

– Chipsurile foşnesc în pungă?

– Foşnesc.

– Atunci, care-i baiu’, Noxule?

Radiatoarea era una cu care stătea Mishu atunci. Porecla de la Psihedelic venea, căci fata purta aparat dentar, astfel încât gura îi semăna cu radiatorul unui automobil. Tot Vali a dat glas unui gând care-l măcina:

– Uite, bă, Mishule: dac-ar avea şi ochelari, se cheamă c-ar semăna mai mult cu faţa unei maşini. I-am putea spune… „Mercedesa”, de exemplu. Sau „Beemveica”.

– Da, bine că eşti tu deştept…

– Sau „Peojoata”.

The Prince era cel mai calm dintre martori – nu sărea la bătaie decât dacă-l zgândăreai. Sărise o dată la Ion, dar acesta, cu o mişcare de pogo, îl aruncase în iarbă, încât Plodu’, căzând, aproape că îşi sucise o mână.

– Bine, bă, van der Sare! îl aplaudase Lynx.

Mishu The Prince era un roacher ambivalent. Una la mână, putea să cânte. Şi să cânte bine, fiind în stare nu doar să îşi baleieze vocea de-a lungul a şase octave, ci şi să imite glasurile diverşilor vocalişti care puseseră piatră pe piatră până la el, pietre pe care Printzu’ a ştiut cum să urce, ca să ajungă pe culmea pe care urma să se păstreze timp de aproape patruzeci de ani. A doua la mână, avea el un talent de a se mişca pe scenă, încât dădea clasă tuturor Mick Jaggerilor de până la el. Psihedelicu’ numea „balerinare” această mişcare scenică a Mishului. Prima dată când martorii l-au văzut balerinând a fost în primăvara lui 2007, de Paşte. Erau Vali, Ion, Mihai, Romi şi Mike, frecând menta pe la Mocheta, în timp ce îl aşteptau pe Radu Madagan, zis Radu The Leprechaun (Mishu îl poreclise aşa, fiindcă era pe sfert irlandez şi, uneori,  imita diverse figuri ale mitologiei din insula Éire). Dăduseră gata pungi bune de cartofi prăjiţi şi de floricele de porumb, vărsaseră un tub întreg de Menthos într-un obuz de doi litri plin cu Coca-Cola (de îşi făcuse Psihedelicu’ aspersor pentru blugi, apoi băuse din amestecul acela din sticlă, în greaţa generală a celorlalţi patru martori), însă Radu tot nu venea. La un moment dat, ce i-a venit lui Mishu, că a ridicat un deget spre ceilalţi:

– Ia ascultaţi, mă…

Dinspre „fântâna muzicală” (un ansamblu de ţâşnitori, în apropierea cărora erau nişte boxe la care cânta în general muzică simfonică, dar şi balade rock şi colinde), se auzea un vals. Printzu’ începu să se mişte pe ritmul melodiei, până când îi smulse o exclamaţie Psihedelicului:

– La operă să te duci, Mishule, că uite ce mişto balerinezi!

– Hai, bă, Madagane, că muream aci ca proştii… îşi ridică Romi braţele către inginer.

– Bă, cum să vă zic… Mă lovi burta şi stătui s-o las să se exprime. Da’ ce făcurăţi aici? Îl împuşcarăţi pe vreunu’?

Şi porniră ei tusşase spre un bar din apropiere, ca să îşi afcă niţel curaj pentru pelerinările în care urma să purceadă în seara aceea, căci era Învierea. Şi, în timp ce stăteau ei la o masă dintr-acelea lunguieţe, cu bănci, şi sărutau franţuzeşte sticlele cu bere, Mishu începu să mormăie ceva, să bată cu capul tactul unei melodii care îi venise în minte şi să numere ceva pe degete – pesemne măsuri de versuri. Şi-odată ridică glas către martori:

– Bă, care-aveţi o foaie şi-un pix?

Radu ezită puţin, dar scoase dintr-un buzunar, de la spatele blugilor, o hârtiuţă şi un creion cu gumă:

– Ia, mă, Printzule. Da’ scrie cu creionu’, ca să pot dup-aia să şterg, că e o reţetă cu care tre’ să mă duc la farmacie.

Le luă Stelu’ şi, după ce scrise şi şterse câteva minute, le arătă celorlalţi roacheri de la masă:

– Iote.

Şi începu să cânte:

„Mihai a înviat din morţi,

Cu berea pre ţuică călcând

Şi celor din bar de roacheri

Ţigări dăruindu-le”.

– Mihai a înviat! rosti Romi, sentenţios.

– Adevărat că eşti martor, zâmbi Nazarov.

După care, au pornit pe la biserici, Mike şi Ion având plăcile de skateboard cu ei (pe care placă era să şi adoarmă Nazarov, în curte la Sfântul Dumitru, unde martorii stăteau puţin mai retraşi faţă de înghesuiala de acolo). Dar nu au cântat „Învierea Mishului” decât după miezul nopţii şi undeva ferit de ochii lumii – printre blocuri, în spatele Muzeului de Artă. Dar nu au stat mult acolo, de frică să nu vină comunitarii peste ei.

Dacă existau oameni care strâmbau din nas şi dădeau dovadă de scepticism, susţinând că rockul românesc ducea lipsă de vocalişti buni, îşi înghiţeau vorbele, ascultâdu-l pe Mishu. De-aia, a avut dreptate Psihedelicu’ atunci când l-a lăudat pe Printz:

– Când zici „Mishu The Prince”, adresezi o invocaţie tuturor soliştilor vocali care au existat până la el şi care parcă i-au transmis calităţile lor. De-aia zic, bă, martorilor: nu este de mirare că, atunci când cântă ăsta, parcă auzi un zvon de glasuri, care mai aspre, care mai mângâietoare, toate făcute pe măsura acestei muzici de ieri, de azi şi de mâine (vorbitorul se înflăcăra din ce în ce mai tare), care se cheamă rock şi pe care nimeni nu are cum să o ştirbească în esenţa ei…

– Aşa, aşa, Magdine, îl susţinea The Prince.

– … esenţă mereu capabilă de renaştere, mai mult sau mai puţin din cenuşă, cu mai mult sau mai puţin tam-tam, dar întotdeauna în chip sărbătoresc, cu o bucurie solară, la fel ca la Woodstock, ba chiar şi înainte, la Liverpool, ori în faza incipientă, la Graceland.

– La Elvis! exclamă The Nox, dând cu cotul către Elvisul de lângă el.

– Da. Iar cine a prins această esenţă, cine a intrat în rezonanţă cu ea, gesticula Vali precum un dictator, nu poate fi în nici un caz pokemon…

– Ca Edi, începu Ion să râdă.

– Care Edi, mă?

– Edi Talent, ăla de e prieten cu Romi.

– Mă rog…

– Aşa. Zi mai departe, îl îndemnă Mihai Vocalistu’.

– Da. Spuneam că ăla care a prins esenţa rockului nu poate fi pokemon, ci unul care a înţeles că, dacă vrea să fie purtător al unei renaşteri a rockului, nu trebuie să facă altceva decât să intre în dialog cu chitara clasică (şi aici oratorul ridică deasupra capului chitara lui Ion), cu simpla (dar nu „biata”!) chitară clasică, elementul din rock cel mai aproape de sufletul omului de la munte care stă lângă vatră cu chitara…

– Daaaaaaaaaaaaaaaai… Io mi-s pui ghe moroşanî… Io mi-s pui ghe moroşan. începu să cânte Mishu.

– Bă, eu vorbesc serios. Omu-ăla de la munte, care îşi întinde sufletul pe cele şase coarde ale chitarei, aşa, ca şase năluciri lungi, subţiri şi tremurânde ca luna privită prin fumul unui foc ce face lemnele să trosnească, trosnet de la care un baterist bun are de învăţat cam tot atât de multe lucruri câte se cuprind în cuvintele Genezei: „SĂ FIE LUMINĂ!”.

– Aplauze!!!! izbucni Ion, care, în aplauzele celorlalţi martori, adresate Psihedelichiorului, se ridică de pe treptele statuii, agită sticla cu Pepsi şi îl udă pe Vali din cap până-n picioare, ca pe un campion de Formula 1, făcându-l să se repeadă către el şi, cu o mişcare de pogo, să îl arunce în iarba din jur, unde se luară la trântă până văzură nişte comunitari venind, lucru care îi făcu s-o taie care-ncotro, lăsând în grija Mishului şi chitara Ionului, şi agenda Valentinului, şi ghiozdanele lor.

– LOL, încheie Printzu’, filosofic, trăgând un gât de Pepsi din altă sticlă, cruţată de urgia lui The Nox.

Anunțuri

2 gânduri despre „Noul Mishu The Prince – mai Hendrix decât oricând”

  1. good job,dude!desi nu cred ca trebuia sa faci baza de biserica(referitor la partea cu „Mihai a inviat din mort”);)

  2. n-a facut vali baza,eu am facut. Ha ha.
    De ce sa invie iisus si sa nu invie cineva mai familiar, si cel mai familiar mie imi sunt eu,asa ca pana la urma ” Mihai a inviat din morti „.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s