Vali The Psychedelic – încă ceva

Filmul despre viaţa lui Vali The Psychedelic ar fi putut începe cu o imagine de ansamblu asupra cartierului său natal. Dar nu a început deloc – cel puţin, nu în acel mai 2007 –, fiindcă Vali nu ajunsese atunci nici regizor, nici scenarist, nici măcar cameraman; la sfârşitul primăverii lui 2007, el era doar martor, la statuie şi la Mocheta, deplasându-se, ca toată martorimea de acolo, dinspre statuie înspre Mocheta şi invers, ca un semn vital, ca o dovadă că respiră – alta decât dacă cineva i-ar fi scufundat în petrol, ca să vadă dacă fac bulbuci.

Ceea ce în filosofia antică greacă se numea „ataraxie” (adică o stare de perfectă linişte sufletească, obţinută prin detaşarea de frământările lumii) la Psihedelicul nostru cel de toate halucinaţiile, se găsea sub formă de miserupism. Totuşi, în acel început de mai al anului 2007, miserupismul dispărea, treptat, sub incidenţa unei multitudini de factori psiho-competitivo-educaţionali. Cu alte cuvinte, omul nostru începea să fie cu morcovu-n fund de-o palmă, căci se apropiau bacalaureatul şi admiterile la facultate. Perspectiva lui Vali aspura examenului de la sfârşitul liceului se schimbase: iniţial, el crezuse că bacu’ e ca flaku’ – trage în tine până te doboară din starea ta aeriană, precum, odinioară, flakurile (tunuri antiaeriene germane) în Al Doilea Război Mondial. Apoi, după ce revenise cu picioarele pe pământ, Psihedelichiorul (numit aşa întrucât, odată, băuse singur cam trei sferturi dintr-o sticlă mare de Garrone Cherry – pe lângă dozele de bere şi păhăruţele de vodcă, încât abia mai vedea) se asemuia cu un amerindian care îşi scoate cleiul din ureche şi o lipeşte de calea ferată a timpului, ca să audă examenul venind. Şi, bineînţeles, încearcă să îi ţină piept cu un blocaj, un zid, ceva.

Poreclele celor trei martori-tartori aveau „orogeneze” diferite. Johnny, sentimental până la siropozitate („siro-”, nu „sero-” – oricât de ironizat ar fi fost Ion, nimeni nu îi dorea răul, pentru că, în definitiv, era ionul lor hidroniu şi pokemoniu), şi-a spus „The Nox”, motivând că aşa era firea lui – mai întunecată – şi că îi plăcea mai mult noaptea decât ziua. Şi îl lua la şuturi pe Lynx Holloway când acesta făcea bâză de el, apropo de aplecarea către noapte: „Johnny The Bufnitzox”.

Pe Mishu, l-a intitulat Ion cândva, cu o caldă ironie, „Prince Of Darkness”. Dar acelaşi Ion, sesizând discrepanţa dintre ideea (chiar dacă numai ironică) de prinţ al întunericului şi înfăţişarea cvasimanelistică a vocalistului Black Code, i-a zis, simplu: „Pârtzu’ Întunericului”, iar, mai apoi, prin extensii, întinderi, entorse şi luxaţii de imaginaţie, „Plodu’ Întunericului” şi „Stelu’ Întunericului”.

Cu Vali, lucrurile au stat altfel. El nu a purtat nici un titlu de nobleţe: nu a fost nici duce de Valois, nici conte de Halva, nici marchiz de Mucava. În vara anului 2006, în vacanţă, s-a trezit, într-o dimineaţă, cu urechile ţiuindu-i a Pink Floyd şi a Grateful Dead: o ureche aşa, o ureche aşa. De remarcat, însă, că martorul în cauză se dezvelise de cearşaf în timpul nopţii, căci fusese prea cald. Căldura, deci, îl afectase şi îşi spunea cuvântul prin sonorităţile formaţiilor sus-amintite. Ca urmare, omul a stat mai toată ziua aceea sub influenţa ţiuiturilor şi şi-a schimbat id-ul de messenger în ceva legat de rockul psihedelic, iar porecla i-au dat-o şi au popularizat-o membrii fostei formaţii Black Code. Totuşi, Vali nu avea nici nici în clin, nici în mânecă cu drogurile; nici măcar nu fuma. O fi fost el inert, dar inerţia presupunea şi instinctul de autoconservare.
– Etimologic vorbind, Vali ăsta al nostru îşi merită porecla de „Psihedelic”, făcea Radu Madagan (poreclit, de către Mishu, Radu The Leprechaun, fiindcă era pe sfert irlandez). Ţinând cont de cele două etimoane greceşti…

– Aşa, aşa… făceau martorii. Ia uite cu ce texte ne ia Radu…

– Zi, bă, Radule, că eu te-ascult, îi lua apărarea Lynx Holloway.

– Ţinând, după cum spuneam, cont de cele două etimoane greceşti („psyche” = ”minte”; „delos” = „manifest”), martoru-ăsta aici de faţă îşi dovedeşte cât poate de des şi sub un unghi cât mai solid (în sensul geometric al cuvântului)…

– Aşa, aşa, inginere… îl întrerupeau ascultătorii, jumătate cu ironie, jumătate cu admiraţie. (Radu încă de atunci vroia să se facă inginer de telecomunicaţii.)

– Îşi dovedeşte, aşadar, imprevizibilitatea şi loopingul în gândire, tinzând către condiţia de om-manifest, aşa cum Mishu The Prince, acest Jimi Hendrix al nostru (Radu arătă spre el, iar Printzu’ se ridică, în aplauzele tuturor) tinde către omul-cal troian (purtând în el aproape toţi vocaliştii însemnaţi ai rockului românesc şi străin), iar Johnny The Nox (acelaşi joc ca la Mihai) tinde către omul-şampon, deoarece este 3 în 1, ca şamponu’ („Flush, Wash ’n’ Go”): este mare, gras şi…deştept într-un mod atât de complex…

– Eee, bine că eşti tu deştept…

– Atât de complex, zic, încât, dacă cineva ar reuşi să îl descifreze, ar pune bazele unui curent filosofic (ionosofia, clăparontologia) ori, cel puţin, ar scrie o carte („Pokemonadologia”) sau ceva asemănător.

Dacă ar fi fost cum glumea Radu, să apară, adică, un curent de gândire legat de Ion ca vaca de pripon, acest curent l-ar cam fi tras pe la urechi pe Mishu, care ar fi deschis gura şi ar fi prăvălit cuvânt către John:

– Ioane, închide uşa aia, că intră veacu’ peste noi!

Vali scria, şi scria din dorinţa de a se face cunoscut, de a ieşi în faţă ca păduchele. Iar atunci când scriitura lui presupunea existenţa unor personaje, martorul le construia cu sau fără ironie, dar cu o bucurie de zile mari, arătându-le lumii cu sentimentul sus-amintit, precum cel al unui tată, care îşi arată lumii copilul, de la balcon, zicând: „Ecce copilu’…ăsta…puer!”. Vali scria, Ion scria, Mishu avea idei, dar nu prea scria, iar Psihedelicu-l tot bătea la cap să scrie tot ce îi trecea prin minte, toate ideile care pribegeau sau făceau transhumanţă prin spaţiul carpato-danubiano-pontic al minţii Printzului Mishu von Dunkelheit, adică „Mishu de Întuneric”. Iar dacă cineva – e puţin spus „s-ar fi încumetat” – ar fi avut tupeul şi abnegaţia celor care fac bungee jumping şi s-ar fi apucat să scrie o lucrare de istorie literară a creaţiilor martoreşti de la statuie, ar fi ieşit ceva cu numele de felul „Istoria literaturii craiovene martoreşti: de la siroposul Ion, la sucitul Vali, trecând prin momentul Mishu The Prince”. Văzând lucrarea tipărită, Mishu ar fi spus, în stilul lui definitoriu, încolţit din Purgatoriu ca un cuţit dezosatoriu:

– LOL.

Psihedelicul ar fi rânjit, dar Johnny The Nox ar fi făcut ochii cât cepele şi, „scuipefiat”, s-ar fi repezit la Lynx Textieru’:

– Ia uite, bă, Psihedelicule, e Ion în carte!

Ca în ziua aceea în care văzuse, într-un mic supliment de ziar, scos de nişte colegi de an cu el, un articol în care era şi personaj şi fotografiat:

– Ia uitaţi-vă, bă, e Ion la ziar!

Holloway rânjise şi îl întrebase cam într-o doară:

– Nu dai o bere pe tema asta?

Dar Ion pusese botu’ şi chiar făcuse cinste cu o bere. Fusese – aşa cum el însuşi mărturisea (în general, nu numai atunci) – botanist.

Într-o zi, Mishu The Prince, acea Mata Hari a statuii, l-a zărit venind către ei pe Vali The Psychedelic, păşind în pantaloni cargo şi în bocanci, de parcă ar fi venit de pe front, deşi era pacifist şi nu tolera războiul armat decât în jocurile pe calculator.

Din reflex, Bercea Mondialu’ îşi făcu probă de sunet:

– Vine Psihedelicu’.

Moment în care un tricou cu Rammstein se desprinse dintre martori şi îl trase după el pe Johnnie Walker-The Nox, care merse către The Psychedelic cu paşi mari, de parcă ar fi pus porumbi.

– Aaa!…Ce faci, bă, Lynxule? N-ai mai dat nici un semn de viaţă!

Şi, dintr-o cordialitate care ar fi dereglat aparatul de EKG, Ion îl luă în braţe pe Vali şi începu să-l bată pe spate ca pe un covor, moment în care textierul, din cauză că nu avea o poziţie favorabilă, nu putu să facă altceva decât să îl strângă pe Ion de sfârcuri, până când acesta îi dădu drumul, iar după aceea, stătea şi îşi freca mameloanele, încât Mishu iar slobozi voroavă:

– Ce-ai, Ioane? Eşti Chippendale?

– Tu vorbeşti, mă, Mishoila?

– Eee, bine că eşti tu mare masculă!

Dar cearta fu întreruptă de Monica Balls, o fată care observă că Pshedelicul scosese o bancnotă de zece lei noi, ca să cumpere nişte Cola şi ceva de mâncare din Primăvara, un magazin de sub Mocheta:

– Bani! Vreau şi eu!

– Ce eşti dispusă să faci pentru ei? zâmbi Vali generos, străduindu-se să nu pară tendenţios.

– Să-l omor pe Ion.

– Neah… N-ai avea unde să deversezi ditamai deşeu’.

– Eu deşeu, mă?

– Tu, tu! De când tot zici că-ţi faci formaţie!

– Păi, dacă nu găsesc oameni…

– Nu găseşti…

– Da’ ce te mănâncă pe tine de formaţia mea?

– Păi, vreau să vă scriu texte, bă, fraiere!

– Ăăău, ău…vai de capu’ tău!

Dar cearta celor doi martori fu întreruptă de o bufnitură venită de undeva de jos, totuşi, nu din tenebre, ci de la muncitorii care renovau centrul Craiovei. Dar, fiindcă erau prea inerţi, martorii şi fetele care erau cu ei rămaseră pe loc, pierzând firul certei, întrerupt din cauza zgomotului ca de clopot uriaş ce venise de jos în sus ca o minge scufundată în apă.

Şi, apropo de clopot: la sfârşitul săptămânii aceleia, pe messenger, Johnny l-a zdruncinat pe Vali the Psychedelic, spunându-i că se spânzură din cauza depresiei. A doua zi, luni, Vali stătea, ca tot martorul, la Mocheta, pe trepte, în spatele balustradei de beton ca o tăblie, ca şi cum s-ar fi pus la adăpost de viziunea vijelioasă a bacului, când îl auzi pe Romy, Malvictus The Guitar Tamer (aşa se gândise el să i se scrie pe cruce: „Malvictus The Guitar Tamer”), zis şi „Nea Ibanez” (de la chitara lui cu care se dădea ciumeg):

– De ce nu mai vine Ion?

Pe Psihedelic îl apucară durerile de cap, amintindu-şi de ziua dinainte.

– A zis că se spânzură…

– Iar se spânzură? îşi dădu Printzu’ ochii peste cap.

– Păi, ce, a mai zis treaba asta?

– Aoleo…N-am eu păr în cap de câte ori ne-a ameninţat el că se sinucide!

– Mă…ştii cum e Ion, spuse Monica, fata care se oferise să-l omoare. Una-două, „nimeni nu mă place, aşa c-o să mă spânzur sau o să-mi tai venele”.

– Păi, de ce? întrebă Vali, care începea să îşi schimbe impresia despre clăpar.

– De emo ce e, de-aia! Johnny The Emox.

– Bă, să nu se sinucidă până nu-mi aduce-napoi pana de la chitară! conchise Romy.

– …Au, fi-ţ-ar capu-al dreacu’, Ioane! izbucni Psihedelicul, căci tocmai îl văzu pe Ion venind. Vru să îi sară la gât, dar Jean Le Clabar (adică Ion Clăbaru’) sosea c-o sticlă de Cola de doi litri.

Lui Vali The Psychedelic îi plăceau grasele – atât în vremurile statuisto-mochetiste, cât şi după aceea. Grase nu la modul dizgraţios (adică să atârne şuncile pe ele şi să le poţi folosi pe post de spumă poliuretanică), ci grase la modul estetic: dolofane, durdulii, fete la care să aibă pe ce pune mâna, cărora să le tremure uşor şarlotele atunci când îşi lipea palma de ele. Lynx Holloway ajunsese celebru, printre martori, pentru obiceiul ăsta al lui, aşa încât Johnny The Nox nu se putuse abţine de la o remarcă:

– Bă, textierule… tu tre’ să-ţi deschizi un chioşc cu mâncare la minut.

– De ce?

– Pentru că îţi plac hamburghericile… şaormicile…

– Eee, bine că eşti tu estet…

– Păi, e, venea Mishu The Prince în sprijinul clăparului. Iar dacă grasele tale sunt şi scunde (cum a fost cazu’  Tamponicăi), atunci se cheamă că trebuie să te faci geograf.

– De ce?

– Păi, aia era ca Pământu’: mai turtită la Poli şi mai bombată la Ecuator.

Tamponica era porecla tipei, dată chiar de Vali, atunci când fusese băgat cu ea, şi izvorâse (ea, porecla) nu din ironie, ci din necesitatea de a o identifica mai uşor, întrucât prenumele şi numele ei de familie erau destul de comune. Porecla de „Tamponica” îşi avea obârşia în faptul că fata avea un irepetabil talent de a se băga printre picioarele oamenilor, de a le sta în cale, făcându-te să te împiedici de ea, să te tamponezi cu ea precum s-ar fi tamponat două maşini într-o intersecţie în care Psihedelicu’ ar fi fost agent de circulaţie.

Aşadar, Clapeş nu era singurul care avea un bâţ în ceea ce priveşte fetele: lui îi plăceau felinele, iar lui Holloway, grasele. Rarele excepţii erau sărbătorite zgomotos de către martori:

– Ia uite, băăăă… Psihedelicu’ nu mai ascultă Led Zeppelin, făcea Mihai Bercea-Hendricea.

– Păi, cum? întreba The Nox.

– Păi, nu se mai combină cu o zeppelină… cu o baloancă…

Mai târziu, însă, când textieru’ devenise şi el cistern, preferinţa lui nu mai avea să li se pară deplasată martorilor. Atunci, însă, în mai 2007, da. Atât în cazul lui, cât şi în cel al altui martor, Mihail-Cristian Nazarov, zis Mike The Lucky Seven (adică „Mike Şase-Şase”), deoarece avea nu de puţine ori infernalul noroc de a îi pica 6-6 la zar, la table, tocmai în momente cruciale şi nicicând în mod izolat, ci de cel puţin patru ori la rând.

Şi lui Mikey, deci, îi plăceau cozonacele şi, precum Vali, reacţiona prompt dacă făcea cineva bâză pe tema asta. De aceea a păţit Ion ce a păţit într-o zi, la statuie.

Se întâmplase ca Johnny The Nox să aibă atunci nişte bani la el şi, deci, să fie generos:

– Bă, care merge cu mine-n Primăvara, să luăm ceva de mâncat şi-o Cola?

– Hai, că vin io, se ridică Mike de pe treptele statuii.

– Bă, remorcaţi-mă, că vin, da’ mi-e lene să mă scol, întinse braţele Psihedelicu’.

Ionescu şi Nazarov îl apucară pe Busuioc şi îl traseră în sus, dar îl traseră cam tare, pentru că, atunci când îi dădură drumul, Vali ateriză în iarba de lângă statuie, trecând prin gardul viu.

– Hoooo, băăăă… nemâncaţilor!

– Hai, bă, ce faci? Te dai cu deltaplanu’? (Şase-Şasele vroia să se facă pilot militar.)

– Nazaroave, nu vrei să te dai tu cu faloplanu’?

– Hai, mă, că intră ăia-n pauză de masă.

Pe drum, pe una dintre aleile care duce de la statuie la Primăvara, mergeau cei trei martori, cu foamea şi setea-n gârgălot: Vali, Ion şi Mike, în ordinea aceasta, cu Johnny The Nox la mijloc – martor care, fiind cel mai înalt dintre ei, părea un deget mijlociu ridicat din pumn, având în stânga degetul arătător (Vali), iar în dreapta – pe cel inelar (Mikey). Lynx era indexul, fiindcă el mereu le arăta câte ceva martorilor: „Ia uite, Ioane, ce mai scrisei” sau „Ia uite, Mishule, ce faţă de boiler are aia”. Iar The Lucky Seven putea fi asemuit cu degetul inelar din două motive. Primul era acela că propovăduia căsătoria („Bine, nu de-acu’ „, explica el. „Pe la 30 de ani, aşa…”). Iar al doilea motiv era obiceiul bassistului de a se scobi în nas cu degetul sus-amintit. Apoi, ajutându-se de degetul mare, transforma ceea ce scosese de acolo în biluţe, pe care, discret, cu ajutorul degetului mic, le catapulta în jurul său, nedându-şi seama că ele aterizau, de cele mai multe ori, în freza de Jimi Hendrix a lui The Nox sau The Prince, pe clapele orgii cu baterii a lui Ion ori pe filele agendei lui The Psychedelic, chiar în drumul stiloului cu care acesta scria (şi de la care avea mereu degetele pătate cu cerneală). Şase-Şasele nu se pomenea luat la şuturi şi aruncat în iarbă decât în cazurile în care ţinta involuntară a biluţelor o constituia numai geanta sa de umăr, cu care se ducea la şcoală, pe care scria diverse nume de formaţii rockoase şi care nu era în două săptămâni aceeaşi, din cauza următorului fapt: Mihail-Cristian Nazarov ieşea, ca omu’, în pauze şi îşi lăsa geanta în bancă, la locul ei. Cam o dată la două săptămâni, colegi de-ai lui care vroiau să-l enerveze luau geanta şi, cu pixuri, markere şi pastă corectoare, scriau, alături de sau peste numele de formaţii rock, nume de manelişti. Când se întorcea bassistu’ de afară şi vedea pocinogu’, urla de se auzea pe tot coridorul, apoi lua la rând toţi colegii, ca să descopere vinovaţii. De unde – nici nu clipeau. Cum ajungea acasă, păgubitul o stropea cu benzină şi îi dădea foc cu chibritul, ca să ardă ruşinea. Se întâmpla ca ta-su să se enerveze şi să nu îi dea bani de geantă nouă, iar atunci Mikey venea la şcoală cu cărţile şi caietele într-o plasă.

După cum s-a văzut, Vali Textieru’, Ion Clăparu’ şi Mike Bassistu’ mergeau spre Primăvara. Când au ieşit de acolo, fiecare avea în mâini câte ceva: Lynx – pungile cu chipsuri („Ho, bă, nemâncatule, s-ajungem la statuie”), Mike – sticla cu Cola, iar Noxxie – o doză de energizant. La un moment dat, ce-i vine clăpăugului:

– Vali, eu te ştiu pe tine ecologist, da’ nici chiar aşa.

– Păi, cum?

– Păi, cu programu’ „Salvaţi balena”…

Psihedelicu’ era, în perioada aceea, pe felie cu una deluroasă, după asemănarea lui.

În momentul acela, Ion se pomeni cu doi pumni în coaste, atât din stânga, cât şi din dreapta, din partea lui Mihail-Cristian, care, chiar dacă nu era vorba despre gagică-sa, avea un profund respect pentru fetele din categoria menţionată şi se băga cu ele oridecâte ori avea ocazia. O fracţiune de secundă mai târziu, doza de energizant sâsâia, înspumată, pe lespezile aleii – singura victimă a asediului lateral asupra clăparului.

Psihebelicul – căci, dacă respingea războiul armat, nu avea nimic împotriva celui psihologic – ardea de nerăbdare încă din vara anului 2006 să plece la Bucureşti, la facultate, unde să adune doi-trei rockeri şi să încropească un grup de umor gen Vacanţa Mare veche (din anii în care trăia Dan Sava), dar mai puţin vulgar şi purtând respect pentru rockerii care într-adevăr merită. Astfel vroia el să demonteze ideea cum că rockerii nu au umor. Dar astea toate, la Bucureşti, căci în Craiova nu avea să mai stea decât un an şi vreo trei luni.

În mai 2007, din acel an şi vreo trei luni, nu au rămas decât cinci luni, un bacalaureat şi trei admiteri la facultate. Şi un miserupism în descreştere.

Anunțuri

7 gânduri despre „Vali The Psychedelic – încă ceva”

  1. De ce as fi eu partz ,draga Cris ?
    Voi abate urgiile mochetiste asupra ta : 7 luni de manele-doom 1 an de telenovele Noxiene si 1 semestru de cenzura Valesciana.
    Si in caz ca iti place si esti masochista, blestemul abstinentei pe capul tau.

  2. =)) =)) … pouring rain blues band si blestemul abstinentei…:)) tequilla sunrise e mica bebelusa pe langa aceste senzatii tari:))

  3. .. se vede ca nu bei, copilas.. e un cocktail.. cauta pe google si gasesti destule informatii .. si era un fel de… bataie de joc.. in fine, imi iau jucarile si plec

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s