Johnny The Nox – versiune adăugită

…n-avea altă treabă, cât era ziua de rotocoală, de la răzvrătitul soarelui până la dospitul lunii şi înapoi, decât să stea şi să zgândăre chitara, din ce în ce mai suprarealist, din ce în ce mai sâcâitor, din ce în ce mai sâsâitor, din ce în ce mai al şarpelui, într-un loc cu un aspect şi cu o toponimie devastate de prisma războaielor şi a feluritelor stăpâniri care trecuseră peste bietul colţ de lume, prismă prin care privea ochiul din triunghi, ochi clar, fără urmă de vinişoare, deşi nu dormea niciodată, motiv pentru care vedea tot, deci şi pe Johnny The Nox, care, de ceva timp, îşi lăsase unghiile să crească întrucâtva, ca să sune mai bine coardele, dârdâite ca un om sub zăpăcirea plastică a unui curent electric prea mare pentru pielea lui, subţire ca un ac de pin care miroase nu la comandă, ci mai degrabă la frondă, aşa cum îi şade bine unui verde faţă de un gri, fie el din asfalt, fie din vreun zid sau din plasticul plasei cine ştie cărei trecătoare care purta pe faţă un desen parte de satisfacţie că primise chenzina, parte de nostalgie că se duseseră toţi banii, că îi făcuse praf într-un magazin ce se chema “mall”, dar căruia putea foarte bine lumea să îi zică “depou”, fiindcă aici opreau toţi acei cărora experienţa le înscrisese în codul genetic deprinderea de a schimba macazul, sub acţiunea banilor din buzunar, spre locul de dezmăţ al mâinilor care dau şi iau, loc de dezlănţuire a părţii apetente din om, adică aceea care spune „vreau”, aşa cum spusese şi în Johnny, atunci când văzuse chitara la magazin, şi, când el dusese mâna la buzunar, îl simţise de plastic, semn că „Pokemon”, romanul pe care-l scrisese, avusese succes la public, fapt ce îl făcuse pe The Nox să uite ironia unuia dintre cei mai buni prieteni al lui, Lynx „Psihedelicul” Holloway, care-i spusese că, prin cuvântul „Pokemon” (adică “Rocker de spoială”), John, în fond, se autocaracteriza, fază la care Noxxie sărise să-l bată pe Holloway, dar acesta, vrând să se facă tobar, avea în el reflexe mai argintii, mai argint-vii, de fapt, şi reuşise să se ţină departe până ce John se calmase şi nu se mai strâmbase ca Meat Loaf, ci îşi recăpătase faţa de bun creştin, chiar dacă „creştin” însemna, pentru el, credinţa în Chris Rea, lucru pe care lumea îl bănuia la fel de puţin precum bănuia Johnny în acele momente că avea să devină personaj literar, altceva, adică, decât un clăpar care să ştie şi chitară, la care exersa el acum cu atâta înfrigurare, cu atât freon, cu atât fierbeton zăngănitor în sufletul lui mai apropiat, totuşi, de Ecuator decât o trestie de apă sau decât o sticlă nedesfăcută de dopul care îi pecetluieşte aerul plin de noapte de mai şi de ecouri din Joe Satriani, pentru că trebuie spus că, dacă în ceea ce priveşte chitara, John îl avea ca idol pe meşterul Joe, în partea cealaltă, la orga cu clape clănţăninde ca nişte capre, băiatu-l proslăvea pe jupân Chris, care îi dăduse de mic microbul clapelor, ce se înfăţişau albe şi negre, unsuroase ca o proteză dentară proaspăt scoasă din gura unei babe care o năclăise cu balele ei precum cele ale unui melc pripăşit în veranda casei de la Osica de Sus, acolo unde avea Ion ţara, şi unde nu se găseau oameni ca el, care să aprecieze un sunet de chitară duios ca untul care se întinde leneş şi prăvalnic pe pâine, pâine la care se gândea şi clăparul nostru acum, dar îi era lene să se întindă până la uşă, şi, de acolo, până în bucătărie sau până unde aveau să îl ducă paşii, altădată bocăniţi precum cei ai unui locotenent de artilerie de odinioară, atunci când vedea o fată care, cu frumuseţea ei, ar fi topit tot praful de puşcă din obuze, şi în faţa căreia locotenentul s-ar fi cocoşit mai dihai decât cocoşul unui revolver Browning încrustat cu cele mai de Olimp vrednice scene de luptă cu şerpi, balauri, aspide, hidre, lei, vasilisci şi alte fiare demne de pus în bestiare, care bestiare nici că s-ar mai fi scris dacă nu ar fi vieţuit nişte oameni cărora să le sece sufletul la gândul că atâtea şi atâtea legende s-ar putea pierde în negura timpului, mai negură decât cea de pe ecranul televizorului, pe care Johnny îl stinsese, fiindcă nu mai arăta în acele zile decât trombe de praf, cenuşă şi fum, urcând şi coborând ca nişte speranţe de pace în acel război nedesluşit de sumbru pentru cei ce aveau să îşi zbiere intrarea în lume, mai mult sau mai puţin oameni, trăgând mai mult ori mai puţin ponoasele a ceea ce avea să intre în gura istoriei drept lucrul care i-a întors omenirii privirea spre glod…

*

**

Întocmai precum floarea-soarelui este, mai totdeauna, gândită în legătură cu ştiubeiul cel galben către care se întoarce, tot astfel Ioan Ionescu (care, întâmplător, se numea şi Alexandru) nu putea fi gândit decât în legătură cu orga, cu „clapa” lui, de care nu se despărţea decât în clipe dominate de aspecte fiziologice ori în momente profesionale (şcoală sau diferite munci la care îl punea tătâne-su). Putem, aşadar, spune că, din punct de vedere nominal, florii-soarelui îi corespundea Ion Clăparul: cuvântul „floarea” ar fi fost la fel de general precum cuvântul „Ion”, dacă nici unul dintre cele două nu şi-ar fi avut determinantul.

Înainte de a pleca în lume, ca să-şi ia viaţa în pieptul aproape ginecomastic (semn nu al vreunei nereguli biologice – Doamne fereşte! -, ci al unei existenţe cât se poate de deltaice, plină de plăceri domoale), Johnny The Nox a trăit o frumoasă perioadă de martorie, în care a avut vreme să îşi etaleze atât talentul vibrant precum tolele transformatorului, cât şi măiestria de a găti mâncare de dragavei. Tocmai această măiestrie l-a făcut pe Mihai-Emilian Bercea (zis Mishu The Prince) să exclame către Valentin Busuioc (zis Vali The Psychedelic), al treilea martor fundamental (treimea nemuzicală, dar scripturală, dat fiind că acesta le scria, uneori, texte):

– Ia uite, bă, Psihedelicule: cu Noxu’ ăst-al nostru poţi să tăinui enşpe mii de chestii: de la mâncare de dragavei, până la compoziţiile pentru orgă ale lu’ Bach!

– Aşa, aşa… zâmbea Ioan- Alexandru, cu o mână mestecând în mâncare, iar cu cealaltă orbecăind printr-un dulăpior, după condimente.

– Care orgă? SM?

– Nu fi nesimţit, Valentine, ameninţă bucătarul („bucăclăparul”, după o inspirată vorbă de-ale Psihedelicului), ameninţând cu lingura spre textier şi stropindu-l, din greşeală, cu dragavei, ceea ce îl făcu să urle de furie şi să alerge spre baie.

– Lasă, bă, Ioane, că are dreptate: nu mai ştii ce orgasm ai dat în spectatoare atunci, la Minerva?

Spre deosebire de tine, accentuă Ioan cuvintele, ironic atât la adresa lor, cât şi la adresa Printzului, a cărui voce fusese atunci într-o formă proastă – mai precis, într-o formă de scalp prins în cine ştie ce maşină rotativă. De tine, Mishule, care parc-ai fi avut şmirghel în gât.

– Terminaşi? se întoarse Bercea către Busuioc, care se ivea în prag, purtând, pe tricoul alb, harta unui arhipelag verzui.

– Bă, Ioane, n-ai şi-un pic de dero? Că zici că fusei în Vietnam.

– N-am, că-l băgă mama-n maşina de spălat. (Părinţii Noxului fiind plecaţi, îl rugaseră să facă pe gospodina: să bage rufele-n maşină, să gătească şi să aibă grijă de surioara lui, care, jucându-se mai mult prin curte, nu îi dădea bătaie de cap.)

– Eşti de toată jena…

– Hai, bă, clăpăugule (Juan-Alejandro se numise „clăpăug”, pe când clăpărea în formaţie), ne dai odată dragaveiu-ăla? înghiţi în sec fostul vocalist al mai recent fostului Black Code.

– Mishule, eu vă dau, da’ arde. Uite, pun aşa, mai puţin, la-nceput: trei linguri de fiecare. E bine?

– Bagă, bagă, îl zori The Psychedelic, că am o foame-n mine de mi se taie filmu’.

– Băăăă, hă, hăăă, apropo de câte linguri de fiecare: să vezi fază, Printzule. Eram odată la ăsta acasă – şi dădu un cot către Lynx Holloway, care se-necă cu înghiţitura şi nu se opri din tuşit decât abia după ce Johnny The Nox îi dădu un pumn în spate, făcându-l să expectoreze mâncarea sub forma unui bulgăraş galben-verzui, pe care cel revenit la viaţă îl luă cu furculiţa şi cu un dumicat de pâine şi îl înghiţi din nou. Ce făcuşi, mă, acolo? Pictură impresionistă?

– Ce dai, bă, aşa?

– Da’ ce? Ai fi vrut să-ţi aplic manevra Heimlich?

– Hai-hai… Zi mai departe.

– Aşa. Eram la Vali acasă şi ne-a zis mă-sa să stăm, că ne pune ceva să mâncăm, da-ntâi să se ducă până-n beci, ca să ia oala cu sarmale. Şi, până să se-ntoarcă ea, îi zic eu lu’ Lynxu-ăsta: „- Bă, eu nu vreau decât o sarma. – Mă, taci. Cum să nu vrei decât o sarma? Că nu-ţi ajunge – dup-aia, iar îţi vine foame. – Mă, lasă, că nu-mi vine.” Că hâr, că mâr, odată-l aud pe Psihedelic: „Bă, clăparule, nu mânca numa’ o sarma, că e ca şi cum ai avea o singură <<bilă>>.”. Cââând l-am auzit aşa, m-am convins. Dup-aia, a venit maică-sa cu sarmalele: „Trei de fiecare, da?” Eu mă-nverzisem; Vali se-nroşise.

– De ruşine?

– Eee, de ruşine… De râs. „- Ce e? – Eee, nimic, am eu o poantă cu Ion… – Ce? Vreo prostie. – Nu, nu, lasă… – Mie să-mi puneţi numai două, vă rog. – Lasă, lasă, pune-i trei…”

– Bă, Ionuţe, da’ bun îţi ieşi dragaveiu’, zise Mihai, ştergându-şi lacrimile de râs şi gura de mâncare.

– Da, bă… Toată stima… întări Valentin, care întinsese cu pâine până lăsase lună farfuria. Mă duc să beau nişte apă.

– Stai, mă, că am nişte sirop de caise, făcu găzdoiul cu ochiul către Printz.

Acesta era Ioan cel Bucătar… În ceea ce priveşte ipostaza clăparistică a lui Johnny The Nox, trebuie spus că, dacă nu ar fi existat orgile lui (pe care le ornase cu cele mai halucinante desene posibil, fiindcă încă de pe atunci, din clasa a zecea, vroia să dea la Grafică), orgi la care să cânte bluesuri şi jazzuri (să păstreze, adică, legătura cu rădăcinile), Noxul ar fi căzut întrutotul pradă deşertăciunilor de care era atât de îmbâcsit rockul acelor vremuri.

Cu bluesul şi jazzul îşi păstra Ioan-Alexandru ultimele redute de puritate muzicală şi, în general sufletească – după cum avea să dovedească mai târziu. Astfel, refugiat în garajul familiei, de la parterul blocului (iar, mai târziu, în studioul de la demisolul casei în care se mutaseră), departe de ochiul indiscret al părinţilor, Noxxie mângâia a blues clapele orgii, ajungând să o mângâie pe sub bluză pe Zambilica, fata cu care era pe felie în perioada aceea (o perioadă destul de scurtă, al cărei sfârşit îl făcuse pe clăpar să ofteze, să se zgârie pe mâini cu cheia şi să ameninţe, în stânga şi-n dreapta printre amici, că se sinucide, motiv pentru care martorii de la statuie şi Mocheta începuseră să se întrebe dacă nu cumva Ion dăduse în damblaua emo. Dar nu se întâmplase aşa ceva decât foarte vag, la nivel muzical numai (şi nici acolo cine ştie ce) – în fond, existau, prin zonele craiovene de veşnică martorie, destui oameni care să îi arate clăpăugului că, dacă ai cola, bere, chipsuri şi rock la mobil, atunci poate şi să ţi se deschidă paraşuta la câţiva metri de sol, că viaţa tot e frumoasă. Plus că nu îl lăsa inima pe Nox să îşi distrugă părul cel umflat precum o ciupercă atomică, întinzându-şi-l şi vopsindu-şi-l, ca să îşi potrivească înfăţişarea la cea a băieţeilor-fetiţă, membri ai curentului sus-amintit. Cât despre îmbrăcăminte, ce să mai vorbim? Ar fi arătat ca o şaormă, cu şuncile chinuite în hainele acelea strâmte pe care le poartă emoiştii.) Iar, dacă se întâmpla ca Ioan-Alexandru să fi gătit şi nişte spaghete, insinuante precum nişte istorii de alcov din vechime (cu dragavei îi ospăta numai pe martori; pe blagorodnica giupâniţă o cinstea cu fel şi fel de mâncări alese, drese cu mirodenii care de care mai aţâţătoare de pohte lumeşti), atunci devenea din ce în ce mai clar că totul aveea să se sfârşească în vocale, pe două şezlonguri vechi, uitate într-un colţ (dinadins, fireşte) de către Clapeş. Două, fiindcă unul nu le-ar fi fost de ajuns celor doi ca să se joace de-a rulada: lui şi prietenei sale cu figură felină. Dar niciodată nu s-a întâmplat aşa, din cauza martoriei de ambele părţi.

Figură felină, da, deoarece Johnny The Nox avea o aplecare spre astfel de fete, şi se-nfuria urât de tot pe Vali The Psychedelic atunci când acesta făcea glume de felul: „Bă, Ioane, feline-feline, da’ de ce n-au mustăţi? Pe ce li se scurge ciorba, sosu’ de la spaghete sau ce le mai găteşti tu pe-acolo?” sau „- Feline-feline, da-mi pare că e un fenomen inversat. – Păi, cum? – Păi, nu ea, ci tu mieuni atunci când te trage ea de coadă.”

Iar când nu era Zambilica lângă el, iar vremea se arăta prielnică, Juan-Alejandro se mulţumea să lase deschisă uşa garajului ori fereastra demisolului şi să cânte cui se nimerea să îl asculte în momentul acela. Astfel, pe la orele zorilor, atunci când ţăranii îşi înhămau boii la car, iar un alt ţăran (din alte puncte de vedere), ‘si’edelicu’, se întorcea, cu un sforăit, de pe o parte pe cealaltă, atunci, deci, când pisicile în călduri îşi încheiau jazzul lor nocturn, punea şi John un dig în faţa valurilor de jazz sau de blues pe care se dăduse cu placa până atunci. Placa de surfing, iar nu de skateboard, cu care îl puteai vedea pe la Mocheta şi cu care s-a şi plimbat odată prin oraş, de Înviere, cu Mishu, Romy şi Vali, de se uita lumea la ei ca la urs, de la Mocheta (de unde au pornit şi unde Mihai balerina pe melodiile ce răsunau din boxele de la primărie) până la diverse biserici, unde cei patru martori se opreau, ca să facă unul dintre cele două lucruri care îi caracterizau: să contemple.

Lumea acelor vremuri nu îl privea pe Johnny The Nox decât cu îngăduinţa rezervată copiilor teribilişti, domnilor Goe (sau mai vechilor Guliţă Bârzoi) şi Angus Youngilor din toate timpurile, gata oricând să pună mâna pe ceva zgomotos (de la o flaşnetă până la o chitară electrică) şi, îmbrăcaţi în costum de marinar ori în uniformă de şcolar, să se urce pe scenă şi să scoale în picioare o sală întreagă: oameni aplaudându-i sălbatic, iar unii dintre ei chiar ridicându-şi braţele, pregătiţi să primească plonjările celor de pe scenă.

Aşa îl privea lumea de atunci pe Johnny The Nox. Lumea de zece ani mai târziu, în schimb, avea să îl privească din public…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s