Continuare a Trilogiei (8) – Căderea Berceantinopolului

Mihai-Emilian Bercea, profesor doctor rockcent, nu a murit călcat de submarin ori muşcat de varice de către un rechin, aşa cum glumea cu el Romy, zis Malvictus The Guitar Tamer, când se aflau la priveghi la Ion:

– Bă, Romy… ce n-aş da să am şi eu parte de o moarte ca a Noxului…

– Bă, Printzule… pe tine ori te calcă submarinu’, ori te muşcă rechinu’ de varice. Altfel, nu văd cum.

Ultima oară când am pomenit de Mishu, el stătea pe fotoliul lui cel electric, bâţâindu-şi picioarele precum un vânt uşor bâţâie o barcă, şi tocmai îl pusese pe Iorgu să o cheme pe italianca de soţie-sa – pe Alda. Până când cei doi aveau să se întoarcă, Stelu’ ţinea în mână o pungă cu sticksuri, din care scotea câte unul, îl ţinea în gură ca pe o ţigară, iar abia mai apoi începea să îl mestece. Îşi aminti râzând de Psihedelic – cum îl făcuse el pe Nox să se lase de fumat… Printzu’ cedase relativ uşor, dându-şi seama că, dacă nu se lăsa, avea să se rupă lanţul, iar găleata, cu vocea lui în ea, urma să cadă în fântână. Ei bine, cu Ion, fusese altceva: Vali îi făcuse cadou de ziua lui o tabacheră mărişoară, unde putea încăpea cu uşurinţă o bandă de gloanţe – darămite un pumn de ţigări. Într-o seară, erau în culise, aproape de momentul intrării, când Ion a simţit o uşoară nevoie de a fuma. Normal – a deschis tabachera şi, până să se dumirească ce şi cum şi că scăpase tabachera din mână, o şopârliţă fugea speriată pe lângă bocancul lui.

– Ne cerem scuze că nu suntem toţi – se auzea, zece minute mai târziu, vocea Printzului pe scenă -, dar clăparul nostru cel de toate arpegiile tocmai ce a mâncat iaurt cu bere, iar acum… acum, are multe să-i spună WC-ului.

Publicul râdea, dar Ion avea jumătate de măruntaie în gât şi nu putea să zică „mau”. Abia după ce trecu pe lângă el Marghioala, Noxu’ se trezi:

– Un’ te duci?

– Eşti nebun? Pe scenă.

– Stai. Stai aşa.

– Ecce homo clapiens! exclamase Printzu’, văzându-i pe cei doi intrând, iar locul pieselor de blues de la-nceput îl luaseră cântecele de thrash, printre care formaţia îşi obişnuise publicul să audă mai vechile bluesuri.

– Aaa… Bine că venirăţi, zâmbi Printzu’, cu dinţii care îi rămăseseră, către Alda şi Iorgu. V-am povestit de Marghioala?

– Ceva-ceva… răspunse Alda, care, de când stătea cu Pârtzu’, prinsese binişor româna.

– Da… că a fost vocalistă la voi nişte ani… adăugă Iorgu.

– Aaaa… A fost pomina lumii cu ea…. Şi cu ea, şi cu Gabi Lofosov, şi cu Sandu Glissandu…

– Lasă. Zi de ea întâi.

– Păi, da. O ştiam – şi eu, şi Vali – de la Ion. El o aducea pe la statuie şi Mocheta, după ce terminau orele. Asta un an numai (când era Ion într-a zecea şi Marghioala într-a noua), că, dup-aia, Ion a trecut într-a unşpea şi avea dimineaţa, nu ca Marghioala, după-masa. Şi, dacă nu mai aveau program comun, n-a mai venit fata pe la Mocheta. De altfel, nici nu prea mai era lume pe-acolo: Psihedelicu’ plecase la facultate, eu intrasem într-a douăşpea… Şi nu eram miserupist, ca Psihedelicu’, să stau şi să pierd vremea pe la statuie, când aveam o cârcă de-nvăţat. Mă rog… Ideea e că am luat-o-n formaţie, că se gândea Vali cum ar fi să avem şi o voce de femeie pe-acolo… Şi Ion şi-a adus aminte de ea. Ea, între timp, terminase Conservatorul la Timişoara, se angajase la Opera de acolo şi o ducea destul de bine, cu trei turnee naţionale pe an. Era soprană. Noi ţinuserăm cât de cât legătura cu ea. Noi… Mai mult Vali şi Ion decât mine. Da’ nu cine ştie ce – „bună, bună, ce mai faci?, bine”. În tot cazul: ştiam unii de ceilalţi, ce ni se-ntâmpla. Şi-odată-l vezi pe Vali că-şi ia telefonu’, formează un număr şi-ncepe – cu glasu’ lui rârâit, aşa… -:

” – Rondo pour un trombone bouché avec du jambon.” („Rondo pentru un trombon înfundat cu şuncă.”)

– Hai, lasă, că nu rimează.

– Eh… bine că nu râmă.

– Păi, da…”

Din vorbă-n vorbă, Psihedelichioru’ (îmi vine şi-acu’ să râd când mi-aduc aminte ce ne-a povestit el odată, că se făcuse muci din lichior, amestecat cu vodcă şi cu bere) a-ntrebat-o: „Auzi, Marghioala? Nu vrei să cânţi cu noi?” La care s-a lăsat tăcere. (Vali pusese telefonciu’ pe şpicher… aşa… şi se-auzea-n cameră ce vorbea tipa.). Zice soprana:

” – Păi, nu ştiu… Să plec eu de-aici…

– Păi, ce? Îţi plâng copiii de foame?

– Eeeh, copii… N-am eu copii. Nici măcar prieten nu mi-am găsit. Martoriţă de Mocheta, ce vrei!”

Şi râdea. Ion ţinea-n mână o sticlă de o juma’ de litru de cola şi, când a auzit că Marghioala n-avea prieten, i-au lucit ochii-n cap de bucurie şi, nebăgând de seamă sticla, a-nceput să dea din mâini şi n-a durat mult până când i-a făcut lu’ Romy pe pantaloni o hartă politică a lumii.

” – Ho, bă, clăparule, băga-ţ’-aş sticla aia-n gâlci!

– Staţi, bă, la un loc.

– Ce, mă, e şi Ion pe-acolo?

– Nooo, mă uitam la un film porno în care joacă el. Normal că e şi Ion aici. E toată formaţia. Ce? Sunt de capu’ meu?

– Aha. Şi ei ce zic?

– Că Venus e-n conjuncţie cu Marte. Ce dracu’ să zică?? Zic că vor să vii.

– Aha.

– Păi, da.”

Iarăşi tăcere.

” – Deci, vii sau nu?

– Stai, că uite… Iaaa… Ia uite ce-i face fetei mârlanu-ăsta de Jose Armando.

– CE FAAAACI???? Nouă ne ţâţâie fundu’ pe-aici, şi ţie-ţi arde de telenovele? Ia uite, vere, cu cine pierd eu timpu’ şi minutele…

– Stai mă… Ho! Ho, că vin.

– Bun.”

Şi i-a spus ăsta unde să ne găsească, a zis şi ea când poate să vină, şi venită a fost. Două luni mai târziu, apăream cu ea pe scenă la Baia Mare.

Au fost vremuri grele… Ţin minte şi-acu’: venea Psihedelicu’ la noi: „Bă… Peste-o săptămână, cântăm la Baia-Mare.” (A zis el şi mai-nainte de Marghioala, nu numai atunci.) Repetam noi trei zile, ca robii, da’, dup-aia, rupeam scena la maramureşeni. Jar mâncam. Apoi, şase-şapte ani mai târziu: „În şase luni, să fiţi gata, că mergem la München. La Bayern, Printzule”, zâmbea el către mine, ştiind cât de legat eram eu de echipa lor de fotbal şi cum oftasem eu luni în şir după ce se retrăsese Oliver Kahn, portarul. Tu nici nu te născuseşi, Aldo, când s-a retras omu-ăla… Eh. Venea Psihedelicu’ şi zicea: „Peste trei săptămâni, cântăm la Oradea”, da’ numai Dumnezeu ştie ce păţea sufleţelu’ lui până să obţină un contract: cât stres, câte târguieli, câte hârtii… Dacă n-ar fi avut un sac de box acasă, la patru’ş’cinci de ani, era mort – claca ori, în cel mai spectaculos caz, se-nrola iar, în timpul serviciului, se-mpuşca sub bărbie. Ori poate-şi băga capu-n vreun storcător de fructe.

N-am avut de nici unele la-nceput… În anu-ăla, 2009, când ne-am adunat toţi trei la Bucureşti, când a venit, adică, şi Ion la facultate, dintre noi trei, numai Vali lucra – se angajase la nuştiuce firmă de relaţii publice şi dracu’ ştie ce făcea… El zicea că organizează evenimente… conferinţe, alea-alea… era ciumeg – ‘ceai că cine ştie ce maître des cérémonies era… A pornit de jos şi el, ca noi… Păi, eu ce făceam? Eu eram corector la „Zbirul Mătreţii” – era un ziar care apăruse atunci, în anii războiului, nimeni nu ştie cu ce resurse, da’ toată lumea-l citea, ca pe Ion Creangă. Era un ziar care, de bine, de rău, mai însenina lumea: le dăea oamenilor ceva de duh să citească… Băi, şi ce duh!… Îmi amintesc că era unu’, Severică Popescu – semna Pax Draconi, ca să se dea ciumeg -, care îşi ucisese nevasta, minuţios şi paşnic, ca un Mahatma Gandhi matematizat, pentru simplul motiv că îi gătise o omletă fără şuncă (da, Aldo, există şi oameni de-ăştia, nu te mira) şi jucase, la proces, rolul îndureratului, al omului care îşi găsise nevasta ucisă – da’ magistral, nu aşa! – şi fusese lăsat liber. Jucase la proces ca la poker. Da’ şi avocatu’ lui pledase de balamuc… Tu-nţelegi, bă, Iorgule, ce-nseamnă asta?? E ca şi cum tu, ca portar, ai degaja, iar sărăcia aia de minge ar nimeri tocmai în poarta opusă. Tu-nţelegi, bă? Şi Mishu-ncepu să râdă accelerat, ca un tren care pleacă din gară, suprapunându-se, întrucâtva, peste răspunsul româno-italianului cu nume de provenienţă greacă:

– Da, papà (aşa-i zicea el bercificului de Mihai), înţeleg.

– Da, mă… Şi-aşa, că m-apucai să vă povestesc de Vali… Ce s-a mai bucurat el, săracu’, când ne-a văzut pe-amândoi – pe mine şi pe Ion – în Bucureşti, în acelaşi oraş cu el…

” – Băăăă”, zice (parcă-l văd şi-acu’: cu barba aia a lui care, când creştea prea mult, începea să fie blondă pe la vârfuri, ca şi cum abia şi-o scosese din alge… ca un Poseidon al impresariatului de rock, he-he-he-he!), „voi mai vreţi să cântaţi?

– Da, bă, de ce să nu vrem?” întreba Ion, a cărui înfăţişare, cu anii, îl aducea tot mai aproape de cea a lui Meatloaf. „Vrem.

– Păi, dacă vreţi, atunci tre’ să puneţi osu’ la muncă, bă”, a făcut Lynx ochii mari şi s-a uitat la noi, adică „da sau nu?” „- Da, mă”, am zis eu şi Ion într-un glas.

” – Păi, atunci, hai.

– Unde?” a-ntrebat Noxu’.

” – Să căutăm baterist, bassist, chitarist solo, chitarist armonic…

– Şi noi?

– Şi voi, mă, da’ singuri, ce-aţi vrea să faceţi? Vangelis Experience? Nox ‘n’ Prince Pouring Rain Blues Band? Vreţi sau nu să fiţi şi voi o formaţie în rându’ lumii?

– Da, bă, Psihedelicule”, am răspuns eu.

” – Bun, atunci.” Şi nu l-am mai văzut patru zile de-atunci: o joi, o vineri, o sâmbătă şi-o duminică. Da’, după patru zile, s-a-ntors cu două feţe noi: Gabi Lomonosov şi Sandu Buchenwald.

– Aaaaaaahhhhhahahahaahahahaaaa… Lomonosov şi Buchenwald? râdea Alda. Savantu’ şi lagăru’.

– Da, da’ n-aveau legătură. Poate doar fiindcă Gabi (Gabriel Iurievici Lomonosov), la fel cum tizul lui reuşise să-ngheţe mercurul, a izbutit să-ngheţe publicul cu sunetele pe care le scotea la solourile de tobe.

– A, era tobar…

– Da. Iar celălalt, Sandu (Alexander Buchenwald) avea o relaţie cu chitara invers decât te-ai fi aşteptat: ea îl chinuia pe el, nu invers: îl concentra şi-l băga la muncă silnică de nu se vedea…

– Adică cum? întrebă Iorgu, derutat.

– Adică era o comuniune chitară-om, nu om-chitară, explică Mishu.

– Aha…

– Păi, da. Crezi tu că mai ieşeau asemenea riffuri, dacă Sandu conducea chitara, şi nu invers? Ca să nu mai vorbesc de solouri…

– Nu ştiu, papà… Tu ai fost acolo…

– Îţi spun eu că nu, făcu Mishu, înţelept.

– Parcă te-apucaseşi să povesteşti de Ion, îi aminti Alda.

– Da… De Ion. Ion a fost omu’ care, după şapte ani de Jeg Tzappeshlitz (de formaţie, carevasăzică), a propus-o pe Marghioala… A fost şou cu Marghioala!… I s-a urcat la cap celebritatea, a ajuns să gândească c-o să-mpărăţească Pământu’…

– Şi ce s-a-ntâmplat cu ea? întrebă Iorgu.

– Stai să vezi… Ion ne-o prezentase nouă, celorlalţi martori, încă din vremurile statuiste, că o cunoştea din liceu.  Le mergea gându’ la prostii, şi lui, şi ei – credeau că urma să facă amândoi un yin şi yang al rockului… nevoie mare… Da, bă… Şi, cum vă spusei, a luat-o Psihedelicu’ pe Marghioala-n Jeg Tzappeshlitz… A luat-o, frate… Pentru că, abia opt ani mai târziu, şi-a dat seama Vali ce greşeală făcuse…

– De ce? se nedumeri Alda.

– Păi, de ce nu? O dată cu trecerea anilor, lu’ Ion începuseră să-i joace ochii când o vedea pe Marghioala – mai dihai decât atunci când vorbiseră la telefon ea şi Lynx. Iar Marghioala, văzând aşa, a-nceput să profite de el… ca de profiterol, he-he-he-he… Când avea câte-o poftă, odat-o auzeai: „Ioneli-o-o-o-o-o”, cu o-urii pe diferite note, ca şi cum ar fi făcut vocalize. Iar Ion se precipita la degetul ei cel mic. Asta n-ar fi nimic, da’ nu zici că şi pe Vali-l lovise damblaua? Phaaaa… Nu de puţine ori se uitau unu’ la altu’, Clapesh şi The Psychedelic, de parc-ar fi vrut să se ia la trântă pe buza unui vulcan…

– Păi, şi cum s-a terminat, Mishule?

– Heh… Aci e-aci… Eram noi într-o seară într-un bar, după concert, şi nu ştiu ce îi venise lu’ Gabi Lomonosov (zis Lofosov, fiindcă dădea cu lofosu-n fane) să joace jocu-ăla-n care dai cu cuţitu’ printre degete, pe masă, având grijă să nu te-nţepi. Da. Şi au jucat ei aşa – Gabi, Ion, Vali, Romy şi Sandu (eu ţineam scoru’), până când, la un moment dat, rândul lui The Nox fiind, a apucat clăparu’ cuţitu-aşa, ca pe o descoperire, şi se uita la el, când pe-o parte, când pe alta… Şi-odată s-a uitat la Psihedelic. Pffff… Dacă n-aş fi făcut scrimă la viaţa mea, al dracu’ ăla care-ar mai fi avut reflexe bune şi al dracu’ el de impresar, dacă nu-i bătea coliva-n piept… M-am repezit la Ion, i-am luat cuţitu’ din mână… S-a spart chefu’. A doua zi, Vali ne băga-n şedinţă şi o dădea afară pe Marghioala…

– Păi, da, da’ parcă Marghioala, dup-aia, s-a măritat cu Mike.

– Da, Aldo, da’ târziu, după ce plecaseră Lomonosov şi Buchenwald, când căutam alţi membri şi lâncezea treaba. Vine Mike într-o zi la Vali:

” – Bă, Psihedelicule, pe mine te rog să mă scuzi vreo 3-4 luni, aşa…

– Da, mă, nici o problemă… Da’ de ce?

– Mă-nsor.

– E, draci”, a zâmbit The Psychedelic (Mike a fost primu’ dintre noi care s-a-nsurat – cu forme, adică, pentru că, altfel, şi noi am aveam pe câte una).

” – Cu cine?

– Eh… N-o ştii tu.

– Bine. Casă de piatră şi toate cele.

– Mersi.”

Câteva săptămâni mai târziu, când erau ei în luna de miere, ne-a trimis Mikey o poză de nuntă, ca s-o vedem şi noi pe preafericită (bassistul avea câteodată un fel preoţesc de a fi, aşa încât Ionelio îl poreclise „Preafericitu’ „). Când a deschis Romy plicu’ şi ne-a arătat poza, Noxu’ şi Psihedelicu’ au izbucnit în râs simultan, ca la un semnal, arătându-se cu degetu’ unu’ pe celălalt.

Aia e… Romy, când s-a-nsurat, a luat-o pe una care semăna cu maică-sa, de-a-nceput Psihedelicu’ să râdă de el: „Oediiiip… Oediiiip…”

– Da, da’ parcă Marghioala a murit de tânără…

– Eh… să tot fi avut 38 de ani. Se dusese să-l caute pe Mike la serviciu (Nazarov, când nu cânta, era pilot comercial). Iar ăsta era-ntr-un hangar, stătea de taină cu nişte muncitori care reparau un avion. Şi-odată-l loveşte nevoia pe bassist, şi se duce pe-aci-ncolo, să-şi verse ofu’. Da… Şi, dracu’ ştie cum, s-a făcut o scânteie la un rezervor al avionului… A bubuit hangaru-ăla, de n-au putut medicii legişti, dup-aia (a, ştiţi cine era printre ei? Nu mă credeţi dacă vă spun: Alex Brânzan, Grinderu’, pe care-l luase Costi-n Black Code ca vocalist), n-au putut, zic, să recunoască leşurile nici măcar după dinţi, după amprenta dentară…

– Papà, atunci a fost faza aia cu Vali, cu Mike şi cu „EŞTI VĂDUV=EŞTI LIBER”?

– Hah… Atunci…

– Da’ cum de v-aţi schimbat voi numele? Că ştiu că-nainte vă chema Deltamistic.

– Da, da’ s-a gândit Psihedelicu’: „Bă… E cam pretenţios. Plus că sună a nume de formaţie new age. Hai să vedem ce şi cum.” Stăm noi, ne gândim, aşa, şi, peste câteva zile, ridică Holloway un deget:

” – Da! Jeg Tzappeshlitz.

– Păi, cum?

– Păi, uite cum, Glissandule: mai demult, am văzut scris „Led Zappelin”,  în loc de „Led Zeppelin”. La status la unu’ – pe messenger. Bun. Mă gândii ca, de la Zappelin, să fac Tzappelin. Led Tzappelin. Da’ era mai demult o baladă, la bâză, „Balada lui Ţapeş-Vodă”. Deci, Led Tzappeshlin. Şi, de la „shlin”, mă duc cu gându’ la „shlitz”. „Led Tzappeshlitz”. Da’ nu putem lăsa „Led”-u’ ăla aşa, pentru că 1. lumea nu trebuie să spună că am copiat numele după Led Zeppelin şi 2. nu suntem o formaţie de leduri. Sau cu leduri. Deci, m-am gândit să zicem „Jeg”, în loc de „Led”. Jeg Tzappeshlitz.

– Da, bă, Psihedelice, da’ cum află lumea că ne-am schimbat numele?

– Păi, dăm anunţ la ziar – la toate ziarele-ăştea mari. Zicem aşa: „În cartierul Urlaţi, sectorul 1,  Bucureşti, a apărut o formaţie care cântă un nou tip de rock: rock mămăligos cu brânză şi smântână. Acest subgen muzical este departe de a semăna cu muzica pe care o face Led Zeppelin, formaţia din al cărei nume se pare că s-au inspirat membrii săi. Trupa Jeg Tzappeshlitz este actualmente în căutare de bassist. Cine doreşte să se înscrie este rugat să sune la numărul de telefon 0726 502 435, începând cu data de 6 august, a.c.” Ce ziceţi?”

Ăia, săracii, nu mai puteau să zică nimic, că se-necau de râs.

– Păi, şi lumea a dat telefon?

– A dat, Iorgule. I-au făcut minute lu’ Lynx.

– Şi voi ce le ziceaţi?

– Ce să zicem… Că ne găsiserăm, între timp.

– Auzi, Mishule? A fost pe bune faza cu Vali, când a cântat pe scenă?

– Aaaahahahaahahaha… Da. Da’ era rupt în gură de beat. Aveam noi concert odată, ne abţiguiserăm înainte, ca să ne triluiască vocile şi degetele. Şi, pe la sfârşitul concertului, odată ce-aud o bufnitură în dreapta mea (în stânga scenei, cum te uiţi din public) şi-l văd pe The Nox că ajută pe cineva să se ridice, cineva care i se ţinea de cracu’ pantalonului. Câââând mă uit mai bine…

” – Ce faci, bă, Psihedelice?? Faci flotări cu Ion în spate?

– …Mmmm…. bleă…. Mmmmijule… Lază-mă ză le zic ji io doo-drei vvvvorbe.

– Păi, hai. Da’ poţi?

– Mmmm… pot. Pol Pot. Hehehe.”

Şi s-a apucat Lynx să dea la microfon: „Waaaannderer on poooooles… Saaaaaaagitarium mooooooooles….” şi-aşa mai departe. Text al nostru, de altfel, scris de el şi de Romy. Da’ suna ca trenu’ când frânează.

” – Maaaamă, zic… Hai, bă, Romy, să-l ducem să se culce.

– Iiiiiiiin the Milan suuuuuuuuun… liiiiiiies a My Lai guuuuuuuuun…”

Abia l-am dus pe braţe până la rulotă. „Ne cerem scuze, dar impresarul şi-a luat recent licenţa în regie de film, iar acum a sărbătorit.” Ceea ce era adevărat. La 30 de ani, The Psychedelic se-apucase de a doua facultate, dar urmase o serie de întreruperi şi reluări, un joc de-a „uite facultatea-nu e facultatea, că e concertu’ „, astfel încât nu reuşise decât la 38 de ani s-o termine. Patru ani mai târziu, regiza primul film. „Da, simpatic”, spuneau criticii, „pentru început, e bun”. Următorul film i-a apărut peste 2 ani, mai bine apreciat… Iar la 58 de ani, după ce ne făcuserăm un program mai lejer de concerte, Lynx Holloway îşi semna, ca regizor, capodopera… Aia despre daci – o ştiţi, aţi văzut-o de o groază de ori. Da. Avea păru’ pe jumătate mai des şi de două ori mai alb ca la 50 de ani, când se apucase de lucru… Da’ a meritat din plin. Dup-aia, a zis „gata” şi a reluat Jeg Tzappeshlitzu’ nostru.

Aia e… sunt bătrân. Am 94 de ani şi opt dinţi în toată gura, da’ vă spun: parc-aş mai trăi o dată ce-am trăit. Măcar să aud solo-urile de chitară ale lu’ Romy şi pe-ălea de clape ale lu’ Ion. Şi, dup-aia, poate să mă lovească meteoritu’. Aia e… Şi Printzu’ se ridică uşor de pe fotoliu, cu şalele trosnind ca puştile la Plevna, ca să se ducă-n casă, că se-nsera.

– Lasă, Emiliano (Alda îi spunea de puţine ori aşa), c-o să ne-ngropi pe toţi. O să prinzi a doua venire a lui Hristos, îi zâmbi tandru italianca de soţie-sa, care abia dacă-mplinise 54 de ani.

– Păi, cred şi eu că o să pr… hhhhhhh…. hhhhâââââ…

– Ce-ai, papà???? – Mishule! se alarmară soţia şi copilul, la unison.

Se repeziră spre el, dar abia ce apucară să-l prindă, ca să nu cadă, că Printzu’ îşi dădu sufletul, lăsându-şi pe spate freza de Jimmy Hendrix, albită şi înjumătăţită de chelia frontală, dar sprijinindu-se pe aceiaşi perciuni-picioare de pod de pe vremea statuistă, mochetistă, martoricească…

Astfel, se stinse cel care avea să ocupe unul dintre ultimele mari locuri în enciclopediile de rock mondial, lăsând în urmă doi oameni şi de douăzeci de ori câte două tehnici de cântat pe care le inventase ori le perfecţionase…

Faptul că abia la autopsie s-a văzut că moartea îi fusese pricinuită de o albină care îi intrase accidental în gât nu a fost dat presei. Nimeni nu dorea ca rockerul cel încărcat de mit să fie imortalizat astfel, iar nu în fotografii, tablouri, sculpturi şi urna de la Muzeul Rockului Românesc, pe care Alda a scris cu tandreţe ceva ce nu a fost descifrat nici până astăzi – nici măcar de către Iorgu – şi despre care unii cred că nici nu va fi descifrat până când va apărea un nou Mishu The Prince, un alt Johnny The Nox ori chiar un al doilea Vali The Psychedelic…

Anunțuri

10 gânduri despre „Continuare a Trilogiei (8) – Căderea Berceantinopolului”

  1. Ai bah.. iti mai faci freza cu sloboz?
    Sincer… revino la viata ca ai niste texte super idioate in tine
    eminescu in mizerie ce esti

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s