Continuare a Trilogiei (7) – Mike Nazarov

Faza cu suferinţa care naşte creaţie o ştiţi. În Psihedelic, n-a născut cine ştie ce creaţie, ci doar o idee: ideea despre cam cum ar trebui să cânte formaţia Deltamistic. Direcţia artistică iniţială a trupei nu o conturase nici Ion, nici Romy, nici Mike. Nici măcar Mishu. Adevărata idee de cântare de la Vali pornise. (Dup-aia, Ion înţelesese cam cum stă treaba şi cizelase stilul, pricepând că gusturile se mai şi educă.) Ce se-ntâmplase? Fiind odată The Psychedelic în tren, singur (fără cineva cunoscut, adică), enervat de ce păţise până atunci, se pusese cu coatele pe pervazul unui geam de pe coridor, cu mp3 playerul urlându-i a thrash metal în urechi şi cu sticla de apă la picioare, că era ditamai căldura atunci, pe 6 august, iar o zi mai devreme, se comemorau nişte ani de la moartea lui Florian Pittiş. (Una dintre chestiile care-l enervaseră şi-l făceau acum să vrea să dea cu pumnu-n geam fusese replica Noxului la amărăciunea lui, a lui Vali: „Lasă, bă, Psihedelice, că marii hippioţi au avut bun-simţul să moară tineri.”) Aşa de bine-i prindea muzica aia, încât omului i se părea că se răspândeşte nu numai în el, ci şi în jurul lui – până şi vântul care intra pe fereastră parcă bătea în ritm de thrash. După ce se întâlnise cu Noxu’, îi spusese:

– Bă, Ioane, uite, nici ca mine, nici ca tine: nici vechituri de-ale mele, da’ nici zgomote de-ălea de polizor de-ale tale. Nu cântaţi, mă, thrash? Aşa, de-nceput, e bine. Mai dă lumea din cap, mai ascultă o muzică… O muzică, bă, înţelegi tu? Nu paraziţi de-ăia de la radio, cu care mă tot baţi la cap.

– Da, mă. Vedem noi. Stai să vorbim şi cu ăştia.

Ăia fuseseră de acord – bine, Mishu zisese „da” şi la ideea lui Lynx, de a cânta prog după model clasic – şi, încet-încet, rotiţele ceasornicului începuseră să se-nvârtă.

Dar atunci, în tren, Holloway era încă nervos şi nu i-au trecut dracii decât după un moment… cum să vă spun eu? Ştiţi ferestrele ălea ale timpului, din SF-uri? E, cam aşa a fost momentul acela. Îşi scosese căştile şi se bucura de răcoarea drumului şi de apa încă rece din sticlă, când auzi în stânga lui o întrebare:

– Tu până unde mergi?

– Pân’ la Craiova. De ce?

– Aşa.

– Tu?

– Pân’ la Roşiori.

– Aha.

Era un băieţel cam de 12 ani. Când s-a uitat Vali mai bine la el, a rămas tablou: parcă era el, cu nu ştiu câţi ani în urmă: mic, gras şi rostogolin. Phaaaa… i-a trecut toată supărarea: şi pe Nox, şi pe drumul până la gară… pe tot.

Lui Mihai îi era cam frică de tren, mai ales de când auzise că se prăbuşise un tunel pe unii, tocmai când treceau prin el. Erau mulţi oameni acolo – aşa spuseseră la ştiri – un tren plin… Se vindeca muntele de ulcer – era felul lui de a se răzbuna pe oamenii care i-l provocaseră… Aşa le spusese Psihedelicu’ Deltamisticilor, când erau toţi şase-n tren (şi, cu el, şapte): îşi închidea muntele rana. Printzu’ nu zisese nimic – strânsese doar din fălci: şi-aşa-i era lui incomod să meargă cu trenul – darămite acum…

– Ce-ai, bă, Mishule? făcuse impresarul cu mirare. Că doar merge pe şine, nu pe apă, ca vaporu’.

Mihai nu răspunsese – făcuse doar un gest cu mâna şi cu capul: „las’, că ştiu eu ce ştiu”.

Ion Clăparu’ văzuse figura vrednică de „veşnica pomenire” a Stelului – de-aia-i şi răspunsese lui Vali The Psychedelic, ca să-l mai potolească pe Plod:

– Aha. Ţi-ar fi plăcut să fii tu-n trenu-ăla?

– Nu, mă. Zic doar aşa, ca idee: ceva care se vindecă de la sine. Cum ţi se pare?

Johnny The Nox făcuse o faţă care, în general, se poate reprezenta pe Internet cu ajutorul semnului de două puncte şi al unei bare verticale:

– Ţie ţi-ar plăcea să-ţi pice capu-ntre umeri?

– Păi, cum?

– Aşa – să ţi se surpe. Ca muntelui.

– Bă… începuse Psihedelicu’ să râdă, concesiv, şi mai vrusese să spună ceva, dar Noxu-l întrerupsese:

– Râzi tu, râzi, da’ nu e râsu’ tău.

– Nu, mă. Vroiam să zic că la munte e altceva: n-are cap care să-i pice.

– Lasă, bă, Psihedelice, n-o mai da-ntoarsă…

Ca mai totdeauna, se găsise cineva care să dea replica împăciuitoare:

– Bă, eu prea curând n-o să mor. Asta ştiu sigur. De-aia vă zic: cât timp sunteţi cu mine pe vreundeva, nici pe dracu’ n-o să vi se-ntâmple.

Aici, trebuie ca reflectorul să se mişte puţin şi să îşi proiecteze jetul de lumină asupra unui membru al formaţiei Deltamistic, pentru ca noi să îl vedem mai bine. Omul se chema Mihail-Cristian Nazarov, lumea-i zicea Mike şi era de profesie bassist. De un calm exagerat (mai puţin la beţie), Mike se număra printre acei indivizi care ar fi stat la plajă chiar dacă plaja s-ar fi numit, codat, Omaha, iar fila din calendar ar fi arătat 6 iunie 1944. Om cu gândire liberă, Mike nu te-ar fi discriminat nici dac-ai fi fost ţigan cu dizabilităţi, născut şi crescut în Israel şi activist UDMR. În caz că, totuşi, ar fi fost japonez şi s-ar fi suit într-un avion kamikaze cu destinaţia un vas american de la Pearl Harbor, pe 7 undrea, anul de la facerea lumii 7449, Mike ar fi spart zidul intercultural şi ar fi ţinut cu o mână manşa, iar cu cealaltă o sticlă de Coca-Cola, gândindu-se: „Sunt doar afaceri. Nu e nimic personal, aşa că hai să n-avem remuşcări.”

Era, deci, bassistul, Mike – Mike Nazarov, Mike The Lucky Seven: atât datorită bassului său cu şapte corzi, cât şi pentru că te rupea la table, când căşuna pe tine cu un şir de 6-6 („lucky seven”). Plus că el era norocul formaţiei: oridecâte ori se întâmplase ca el să lipsească de pe scenă, păţiseră ei câte ceva. De opt ori în patruzeci de ani: o hepatită („o sesiune de bass hepatic”, cum glumea el), o nuntă (a lui), o naştere (a lu’ naşă-sa), o înmormântare (a lu’ nevastă-sa, Maria, căreia martorii-i ziceau Marghioala, pentru că, atunci când îi era foame, îi ghiorăiau maţele de ziceai că se-aude bassu’ lu’ Mike), o operaţie de hemoroizi (pe care era să-i facă şi Mishu The Prince, de atât râs, când aflase vestea), o altă nuntă („doamna bassist Manuela Nazarov”, glumea clăparu’), o altă naştere (a lui – a Manuelei, de fapt) şi o lună de zile cu mâinile bandajate.

În seara zilei când o-ngropaseră pe Marghioala, Mike băuse, de necaz, cu Noxu’ şi Psihedelicu’ – Printzu’ era acasă, rupt de oboseala priveghiului şi a înmormântării, dormind un somn greu ca o valiză de emigrant. Nu mai auzise nici telefonul, nici soneria… nimic.

Erau, deci, oamenii-ntr-un bar (bassistul n-a mai trecut pe la el pe-acasă 40 de zile după-ngropăciune, de frică să nu-l bântuie răposata), cu tăria-n nas, când, la un moment dat, Psihedelichioru’ luase un pix şi o foaie A4 şi scrisese: „EŞTI VĂDUV = EŞTI LIBER”, fază la care, până să sară Ion, Mike îl lăsase cu nasul spart şi fără doi dinţi, dar Vali râdea ca prostu’ – cum, de altfel, râdea şi peste două zile (da’ mai cu poftă), când The Lucky Seven venise să-şi ceară scuze.

Dacă l-a văzut că nu era supărat, Nazarov a-nceput şi el să râdă:

– Uite, bă, trebuia să scriu pe parte-ailalt-a foii: „EŞTI GURĂ-SPARTĂ LA PROPRIU”.

Psihedelicu’ nu mai putea de râs.

– ‘ai, să-mi bag picioarele, exclamă bassistul, accentuând pe „bag”. Arăţi ca Hannibal Lecter, cu botu-ăla bandajat.

Psihedelicu’ râdea de era mai-mai să crape. Abia dup-aia a aflat Mike – şi le-a spus şi celorlalţi – că pe impresar, după ce fusese la dentist, ca să-şi pună cei doi dinţi, tot îl mai durea un pic gura, aşa că mestecase ceva de calmare, dar cu un puternic efect ilariant, iar The Lucky Seven îl găsise într-un astfel de moment, paşnic şi cu multă şi colorată imaginaţie.

– Acum, chiar că nu mai eşti liber, îi zâmbise Printzu’ cu amărăciune, după ce i se născuse copilul.

La faza cu mâinile bandajate, iar fusese tarantelă…

– Noxule, ţân-te bine, rânjea vocalistul.

– Ce e, bă, Mishule?

– Bă, MOR, nu aşa… Om de cin’zej’ de ani, şi tot nu-i vine mintea la cap.

– Cine? Mikey?

– Aha.

– Păi?

– Aşa.

– Zi.

– Îmi povesti Romy.

– Că ce?

– Că fu pe la el.

– Şi?

– Şi draci păliţi, râdea Mihai.

– Zi, mă.

– E boxior acuma.

– Păi? zâmbea Noxu’, curios. Boxează hemoroizi?

– Nu, mă. Stai să vezi. Acu’ câteva seri… bă, nu mai pot. (Îl îneca râsul.)

– Zi, bă, Printzule.

– S-a-mbătat ăsta, acasă la el. (Pauză de râs hârâit, dar nu de la ţigări, ci de la o răceală în curs de vindecare.)

– Aşa…

Mihai tuşi zdravăn, se duse la fereastră, o deschise, scuipă un bulgăraş de flegmă, apoi se-ntoarse.

– Aşa. Şi s-a luat la ceartă cu nevastă-sa. Şi, ca să-i arate cât e el de şmecher, a luat bassu’ din cui, s-a dus afară-n zăpadă şi-a-nceput să cânte – să-i arate ăleia ce poate.

– Fără amplificator?

– Bă, ţie-ţi arde de amplificator? N-auzi că s-a dus afară-n geru’ Bobotezii? Numa-n papuci şi fără geacă pe el.

– Şi fără mănuşi?

– ‘z’ dai seama.

– Eşti nebun? Şi-acuma?

– Acuma, are cartofi în loc de degete – i-au degerat de numa’-numa’.

Noxu’ râdea cu jumătate de gură:

– Păi, noi avem concert poimâine.

– A, da?

Opt absenţe ale bassistului, opt pocinoage: o pană generală de tensiune-n toiul concertului, lungă de o oră şi ceva, un ditamai golul de aer pe avion, de ziceau că acu’-acu’ dau în primire, un pachet de păduchi laţi, de la un sex în grup, un vagon în care dăduse cineva cu şprei paralizant, o cisternă care se răsturnase, explodase şi blocase un sfert de autostradă, o mâncare stricată la un hotel, nişte arsuri pe pielea lui Romy, de la soare (de se mişca, săracul, precum Mick Jagger, dacă-l atingeai) şi o laringită a Mishului (de fuseseră nevoiţi să cânte numai piese instrumentale, fiindcă pe vocalul provizoriu îl huiduia lumea).

Iar acum, se afla cu ei în tren, statornic în credinţa lui cum că nimic rău n-avea să li se-ntâmple, cât era el pe-acolo – cică aşa îi ursiseră lui ursitoarele, să nu moară decât după ce va fi devenit celebru, după ce va fi rupt gura târgului şi va fi legat-o cu toate cele şapte corzi ale bassului, bătând, în vremurile acelea de răscruce, un ţăruş cu o plăcuţă, arătând oamenilor că, dacă vor să apuce vremuri bune ale rockului, să meargă tot înainte, iar, dacă nu, atunci să se-ntoarcă, dar să aibă grijă, că, între timp, plouase, deci era alunecos şi nămolos pământul…

Anunțuri

3 gânduri despre „Continuare a Trilogiei (7) – Mike Nazarov”

  1. ce vroia el sa spuna este..(gandire de palerist) … ca daca nu sunt flori care suspina si gaste care macaie alfabetul si se gandesc la nemurirea ierbii.. nu e fain.. mie imi place, vreau sa mai citesc mai departe. o noua continuare, 2.. si mult mai multe:)(continuari)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s