Continuare a Trilogiei (6) – Iorgu şi Cremilia

Niciunuia nu îi plăcea să conducă. Noxu’ ar fi luat mai degrabă avionul, fiindcă avea un teribil rău de înălţime şi, astfel, mai slăbea puţin. Printzu’ îşi plimba freza de Jimi Hendrix în vapor, căci îi plăcea lui cum îl legăna în ritm de ”Dancing in the streets of New Orleans”, al lui Bon Jovi. Psihedelicu’ îşi plăcinţea ochii pe fereastra trenului, privind şinele regulate şi implacabile ca un destin de funcţionar la arhive. ”Arhive”, da, întrucât omul avea o memorie mare cât toate arhivele CIA-ului.

Într-una dintre plimbările ionului de Noxiu prin Europa cu avionul, se întâmplase să o cunoască pe Castela. Cum a cunoscut-o nu mai este nevoie să povestim, căci despre asta au scris mai toate ziarele mari ale vremii.

Mishu se uită spre cer: era galben la apus, acolo unde soarele se retrăgea ca un mare fotbalist, privit cu regret de mai toată suflarea, care spera să apară un nou soare, cel puțin la fel de bun ca acesta care acum se ascundea, treptat, telescoapelor ce îl priveau din cine ştie ce ferestre şi balcoane.

Pe copilul pe care i-l făcuse italianca, Mihai îl botezase Iorgu. The Prince se găsea atunci într-o perioadă în care se uita cu inima strânsă la tot ce îi amintea de trecut, de martori, de statuie, de Mocheta, de celebritatea lui împreună cu Deltamistic… De aceea îşi şi numise copilul Iorgu – vechi prenume românesc.

Printzu’ stătea în curte, pe un fotoliu din acelea electrice, care, dacă ţineai apăsat pe un buton, se făceau şezlonguri, iar dacă ţineai apăsat din nou, reveneau la forma de fotoliu. Stătea, deci, şi se juca la buton, bâţâindu-şi picioarele şi dând cu bidineaua privirilor pe peretele orizontului, perete curbat ca interiorul unui clopot ciudat, prelungit cu o dantelă de vii, precum clopotul unei meduze se prelungeşte cu o dantelă de tentacule. Plodului îi plăcea la nebunie vinul, motiv pentru care se şi trăsese prin părţile Italiei.

– Iorgule, ia cheam-o pe mumă-ta, îi zise Printzu’, în româneşte, copilului care tocmai trecea pe lângă el, jonglând cu o minge de fotbal.

Iorgu era un copil singuratic. Deşi avea vreo 12 ani, nu îşi făcuse prea mulţi prieteni, plăcându-i mai mult să bată coclaurile, însoţit de un cerc pe care îl mâna cu un băţ. Câteodată, când găsea vreo crăpătură mai adâncă în pământ ori, dimpotrivă, vreo ridicătură, scotea o busolă cu care se orienta, apoi o praştie cu crăcan şi un centimetru de croitorie. Măsura o oarecare distanţă de la crăpătură sau gâlmă, înfigea praştia acolo, căuta pietricele (ori le scotea din buzunar, dacă avea la el), se aşeza pe burtă, punea o pietricică în cauciucul praştiei, striga „foc!” sau „fuoco!” (în italiană), după care trăgea, făcând pietricica să zboare cu zecile de metri. Zicea că-şi apără ţara şi trage-n duşmani…

Plodu’ Întunericului era, deci, într-o perioadă în care căuta cu înfrigurare ceva care să îi amintească de trecut, de epocile martoriceşti, de anii cei buni ai rockului, din vremea şi mai ales, dinaintea lui, a lui Mishu von Dunkelheit… De aceea îşi şi botezase copilul cu numele acela vechi. Cea mai mare bucurie a lui acum, la bătrâneţe, era Iorgu, care aducea leit-poleit a Mishu The Prince Cel Martor – a Mihai Bercea-Hendricea din timpurile statuisto-mochetiste. Aşa de tare semăna, încât ta-su se aştepta, din clipă-n clipă, să-l vadă împreună cu doi graşi: unul creţ, cu figură de Meatloaf, iar celălalt bărbos, rârâit şi pletos; cu alte cuvinte, să mai vadă un Nox şi un Psihedelic. Sau măcar cu o Cremilie să-l vadă…

Cremilia avea şi ea o poveste… Nu fusese doar o soţie; marcase o epocă: epoca Pârtzului Cel Familist. O chema Emilia, dar Vali o poreclise Cremilia, fiindcă era dezarmant de blondă şi de albă la piele. Pe jumătate nemţoaică, pe Emilia o aduseseră treburile în România când Stelul avea 32 de ani şi 8 ani de Deltamistic. Venise într-o delegaţie, se nimerise în acelaşi hotel cu Printzu’ şi… e o poveste cam complicată, iar Mihai a dorit întotdeauna să o îngroape, aşa că, din respect pentru memoria lui, nu o vom relata. Ideea este că, la un an după ce se cunoscuseră, se aflau în faţa preotului luteran (după ce fuseseră cununaţi şi în legea pravoslavnică), cu Ion, Vali, Mike, Romy şi alţi rockeri ca nuntaşi, dându-şi ochii peste cap că trebuia să stea înfipţi în costume ca sperietoarea de ciori în băţ.

Pe cât era de lipsită de culoare la propriu, pe atât era la figurat, încât, nu de multe ori, Bercea Mondialu’ (chiar era mondial – formaţia în care cânta rupsese gura târgului, iar Mishu putea spune pe drept cuvânt, precum Diogenes: „sunt cetăţean al lumii”) regreta că se luase cu ea şi privea cu invidie la Psihedelic – cum o redescoperea el pe Veta în fiecare zi… Până şi Noxu’ avea aievea o viaţă mai interesantă cu Castela: cam de două ori pe an, se certau ca chiorii, se băteau (dădea şi Ion, dădea şi Castela), stăteau certaţi aproape o săptămână, apoi se împăcau. De regulă, bubuielile aveau loc una toamna, iar alta după Sărbători. După un astfel de meci, Noxu’ pleca de-acasă, numai cu orga, pornit să-şi ia lumea-n cap, dar n-ajungea mai departe de Printz sau de Psihedelic.

Ion:

– Bă, iar mă certai cu ea, fi-i-ar botu-al dreacu’!

Mihai:

– LOL… Lasă, bă, Ioane, că nu se face gaură-n cer. La meteo, anunţară soare.

SAU

Ion:

– Bă, fi-r-ar ea a dracu’ cu carnea de pe ea!

Vali:

– Stella sau Beck’s?

– Tuborg…

– Hai, să trăieşti, Ioane.

– Noroc… Măcar tu să ai…

Pe urmă, Vali scotea telefonul şi punea „You’re my mate”, de la Right Said Fred. Johnny se mai lumina:

–  Aaa… făcea el, zâmbind. Cântecul nostru de veşnică martorie…

Aşa stătea treaba… John şi Vali aveau nişte căsnicii în care nu se plictiseau. Dar Mishu? De multe ori se gândise să se despartă de Emilia, dar nu se îndura… Îi era mai comod să lase lucrurile aşa cum erau…

Într-o zi, cei trei martori se aflau în jurul unei mese rotunde, într-un bar, de Ziua Bărbatului, şi tocmai venise vorba de soţia Printzului – Mihai se plângea că se plictisea cu ea, că vroia să se despartă de ea… Ion îi dădea apă la moară:

– Da, bă, Mishule… Te acaparează… Calcă pe tine ca un tanc.

– Şe-nilia! exclamă Psihedelicu’, precum un orator, făcând un gest teatral: ridică un braţ cu degetul arătător în sus şi, în acelaşi timp, se sculă scurt de pe scaun, lăsându-se să cadă la loc cu o bufnitură.

– Nu mai eşti Printzu’ ăla de altădată, cu farmec, pe care îl ştim noi…

– Are ochi frumoşi, murmură Vali, ca-ntr-un aparté, la teatru. Are ochi atât de frumoşi, continuă el, contemplativ, încât, atunci când e-ntr-un muzeu, zici că se uită tablou’ la ea, nu ea la tablou… Hipnotic de frumoşi îi are…

Abia mai târziu avea să se gândească Mishu la asta, mult mai târziu, după ce se despărţise de Emilia…

Deocamdată, profesorul doctor docent Mihai Bercea, ilustrul membru-fondator al Institutului de Lingvistică pe Verticală „Phi” (Φ) răbda şi se întorcea la Şenilia, precum un montaigne russe la punctul de pornire, după urcuşuri, coborâşuri, curbe, porţiuni în linie dreaptă, pe care le parcursese mai repede ori mai încet, dar automat, iar nu plin de adrenalină, ca oamenii din el (The Psychedelic şi colegii de trupă  – oameni care, prin orice trecuseră şi ar fi urmat să treacă, rămâneau parte din viaţa Stelului) şi ca unii spectatori.

Anunțuri

6 gânduri despre „Continuare a Trilogiei (6) – Iorgu şi Cremilia”

  1. I-ar sta foarte bine daca ai scoate unul dintre grasi de acolo si ai pune in locul lui o greutate normala. Felicitari!

  2. mi-a crescut paru’ ,acu poate aduc a hendrix.
    femeia trebuie sa fie desteapta, frumoasa si sa se divida prin mitoza ca sa ai mai multe, la nevoie.
    Am intrat la facultate…..

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s