Ce vasăzică un copywriter aflaţi de aici. Se făcură azi echipele din Organizaţia Virtuală, urmând ca, pe 31 martie, să aibă loc prima activitate, iar pe 7 aprilie, noi, cei de la creaţie, să primim primele instrucţiuni.
Pentru Oana
Deşi Ion fusese acuzat în multe rânduri de pokemonism, a avut parte de o moarte pe cât de neobişuită, pe atât de “old school”. Pusese, săracu’, “T.N.T.”, de la AC/DC şi, înainte să sară în pat, pe Castela, se mişca precum stripperul şi cânta ” ‘Cause I’m T.N.T., I’m dynamite”. Acum, trebuie să avem multă răbdare ca să ni-l imaginăm pe The Nox, la 70 de ani, gras, zbârcit şi libidinos, dând din corp ca Transfăgărăşanul din curbe. Când se pornise a îşi face datoria, ceva s-a rupt în el, iar Castela a văzut, cu groază, cum Johnny îşi dă ochii peste cap, chiar la capătul ei. Discreţia (pe care am avut-o până acum, nu glumă!) nu ne permite să spunem ce s-a întâmplat după aceea. Cert este că, peste câteva ore, Ion zăcea pe catafalc ca Lenin în mausoleu, iar Mishu The Prince stătea pe scaun, cu ochii pierduţi - trinitatea martorilor nu se mai ţinea decât într-unul dintre ei. Printre puţinii oameni care stăteau pe-acolo, oglinda - dacă nu ar fi fost acoperită - i-ar fi văzut pe Mircea The Witness, pe Romy The Guitar Tamer, pe Bogdan Ozzy şi pe Costy XBC (Ex-Black Code). Costy şi Mircea îşi refăcuseră Black Code-ul, păstrând o slabă legătură cu Ion şi cu Mihai (mai mult prin Vali şi prin Romy), acuzându-i de îngâmfare:
- Bine, bă… Sunteţi voi mai cu moţ… Vreţi s-aveţi formaţia voastră… Bine…
- Hai, bă, Mihai - încerca Mircea să calmeze lucrurile -, de dragu’ vremurilor bune…
- Nu, mă… Deja am vorbit cu ăsta, am făcut rost de oameni… Nu…
- Bă, da’ ce? Credeţi că numai voi o s-aveţi succes? se enerva Noxu’. Lasă, Costy, că şi noi avem sânge-n noi… Hai, mă, Printzule, în studio, să-nregistrăm!
Şi plecau.
Bogdan oscilase multă vreme, ca acul metronomului, dar, în cele din urmă, a rămas cu Black Code-ul cel nou, ca inginer de sunet. Nu se pricepea să cânte la nici un instrument, dar terminase Automatica şi a făcut ca formaţia cu care lucra să rămână în istorie pentru calitatea sunetului, instalaţiile şi soluţiile de care avea parte în situaţii de criză.
De când murise Psihedelicul, iar Deltamisticul se oprise din cântat, lui Costy îi părea rău că se certase cu martorii, aşa că începuse să-i viziteze mai des, ba chiar făcuse un turneu cu numele “God Knows What Will Come”, în memoria formaţiei şi a impresarului ei.
Acum, stătea pe scaun, cu faţa în pumni, şi se gândea. Lângă el, şedea Romy, cu mâinile tremurânde:
- Mai ţii minte, bă, Costy, ce wedgie le făceam ăstora doi, la Mocheta - lu’ Ion şi lu’ Vali?
- I-am rupt chiloţii lu’ Ion.
Şi-ncepură să râdă până când pe Romy-l apucă tusea.
- Nu mai ai mult nici tu, rânji Costy.
- Tu vorbeşti, mă…
Acum, era rândul Mishului să-i privească pe cei din jur şi să stea aproape să plângă. Ideea de formaţie pornise de la Mocheta, din zilele în care Mike şi Ion veneau cu telefonul mobil, puneau AC/DC şi începeau să îl imite pe Angus Young. Atunci, lui Mihai nu îi rămânea altceva de făcut decât să intre cu vocea, reînviind, pentru câteva clipe, imaginea lui Bon Scott sau a lui Brian Johnson când era tânăr. Vremuri erau ălea… Psihedelicul nu făcea nimic, că nu se pricepea la cântat - el doar stătea pe trepte, cu punga de chipsuri într-o mână şi cu sticla de Cola în cealaltă, admirându-i şi încercând să priceapă de ce nu se preda aşa ceva în şcoli.
- Highway to Hell… se pomeni Mishu şoptind, privind la figura lumânărie a lui Ion.
Decorarea formaţiei Phoenix de către Preşedinte
Luni, 12 noiembrie 2007, preşedintele României, Traian Băsescu, i-a decorat pe cei 7 membri actuali ai formaţiei Phoenix (Transsylvania-Phoenix, cum este ea cunoscută peste hotare) – Nicolae Covaci, Josef Kappl, Manfred Neumann, Ovidiu Lipan „Ţăndărică”, Bogdan Bradu, Cristian-Claudiu Gram şi Călin-Ionuţ Contraş –, precum şi pe fostul vocalist (actual colaborator) Florinel „Moni” Bordeianu. Înfiinţată în 1962, de către Nicu Covaci, Moni Bordeianu, Claudiu Rotaru, Bela Kamocsa şi Pilu Ştefanovici (Covaci, 46; 51, 1992), formaţia a experimentat, de-a lungul deceniilor, diverse stiluri muzicale: beat (1962-1971), etno-rock (1971-1977), motorock (1977-2005) şi hard rock (2005-prezent). 45 de ani de existenţă şi, pe parcursul lor, probabil, tot atâţia muzicieni, care au contribuit la evoluţia Phoenixului de la formaţie beat la fenomen cultural. În acest context, ceremonia de decorare a fost văzută ca mai mult decât binemeritată, însă nu a lipsit de pe marginea ei doza de controverse. Personal, am descoperit că, în cadrul tuturor acestor discuţii, nimeni nu a pus problema comunicării nonverbale dintre Preşedinte şi muzicieni.
Alegerea temei (comunicarea nonverbală) a avut la bază raţiuni cât se poate de subiective, însă cazul de care ne vom ocupa ne-a atras atenţia pentru simplul fapt că s-a bucurat de mai multă mediatizare decât beneficiază, în general, un eveniment cultural.
Problema comunicării nonverbale nu este insignifiantă, precum pare, întrucât, aşa cum au arătat A. Mehrabian şi M. Weiner (Decoding of inconsistent communication, apud Tran, Stănciugelu, 89, 2007), în comunicarea orală, numai 7% sunt cuvinte, în timp ce 38 de procente sunt reprezentate de paralimbaj, iar 55%, de limbajul nonverbal. De aceea, pentru o cât mai bună înţelegere a unei comunicări orale, va trebui vizată în principal partea ei dominantă – şi anume, cea nonverbală –, apoi comparată cu cea paraverbală şi cea verbală, pentru ca, la final, să fie probată concordanţa dintre ele.
Simţul comun limitează adesea ideea de comunicare nonverbală la gesturi şi, într-o oarecare măsură, la mimică, neglijând celelalte aspecte ale kineticii (teoria care studiază „ansamblul semnelor comportamentale emise în mod natural sau cultural” (Tran, Stănciugelu, 90, 2007)) – postura, comunicarea tactilă, îmbrăcămintea – , ca să nu mai vorbim de aproape neglijata proxemică (partea comunicării nonverbale care studiază relaţiile spaţiale „ca mod de comunicare” (Tran; Stănciugelu, 96, 2007)). Acesta este un motiv în plus pentru a studia atent elementele de comunicare nonverbală prezente în materialele foto şi video de la sus-menţionatul eveniment, pentru a sintetiza şi a interpreta situaţia aleasă, în contextul unei interacţiuni între oameni din categorii profesionale diferite.
Înainte de a începe investigaţia propriu-zisă, se impune stabilirea unei grile principale de analiză a situaţiei de comunicare. Aşa cum arată Vasile Tran şi Irina Stănciugelu (98, 2007), trei direcţii de studiu al limbajului nonverbal pot fi următoarele:
1. interpretarea unui element de limbaj nonverbal în contextul tuturor celorlalte elemente verbale şi nonverbale;
2. importanţa caracteristicilor de personalitate individuale, de educaţie, de experienţă, de viaţă etc. în interpretarea corectă a limbajelor nonverbale;
3. variaţia modului de folosire şi interpretare a limbajelor nonverbale, în funcţie de individ, profesie, colectivitate, cultură.
Pe lângă această grilă principală de analiză, vom folosi anumite noţiuni de amănunt (indicatorii comportamentali falşi, indicatorii micromomentani), care vor ajuta la înţelegerea celor prezentate.
Pentru a avea o impresie vizuală cât mai obiectivă asupra evenimentului (unghiurile de filmare au fost diferite) şi pentru a surprinde aproape toată succesiunea înmânărilor decoraţiilor (pe Internet, fiecare material video prezintă doar un fragment din ceremonie), am folosit 3 surse din presa audiovizuală.
La Realitatea TV (http://www.realitatea.net/playlive2.php?file=/media/video/video_001_00112401_1194867576_00.flv, 10 ianuarie 2008), secvenţa a surprins decorarea lui Ovidiu Lipan, a lui „Moni” Bordeianu şi a lui Bogdan Bradu. În cazul primului, emoţiile sunt vădite atât de postura sa ţeapănă, cu mâinile pe lângă corp, cât şi de către crisparea bărbiei (indicator, în general al reprimării plânsului), imediat după ce îi zâmbeşte lui Traian Băsescu. Crisparea de care am vorbit se poate relativ bine în poza de mai jos. Faptul că „Ţăndărică” poartă ochelari ne împiedică să îi observăm ochii în timp ce zâmbeşte: dacă zâmbetul antrenează muşchii din jurul ochilor, atunci zâmbetul este unul autentic (Collett, 49, 2003/2005). Interesantă la vestimentaţia bateristului este croiala costumului, pe care îl face să semene cu o uniformă a unui căpitan de vas – indicator al percepţiei cazone a lui Lipan despre sine.
Fig. 1 Băsescu şi Lipan
(http://www.realitatea.net/media/poza/poza_001_00112401_1194867700_00.jpg,
10 ianuarie 200 
Ceea ce şochează la „Moni” Bordeianu este ţinuta sa: blugi albaştri şi sacou maro. (Poate că ea este vinovată pentru faptul că preşedintele îi strânge mâna cu o singură mână – spre deosebire de purtarea politicianului faţă de ceilalţi membri?) Deşi vrea să pară degajat (merge cu mâinile depărtate de trup), faptul că se simte stingherit este dat de gol de către privirea în pământ. Degajarea ar putea fi dedusă şi din mersul lui (cu picioarele relativ depărtate) de către cineva care nu ar avea cunoştinţă de malformaţia picioarelor muzicianului în tinereţe. (Covaci, 19, 1992)
Bogdan Bradu, care urmează după „Moni”, este îmbrăcat la costum sobru. La o primă vedere, spatele uşor curbat al vocalistului ar putea fi interpretat drept servilism faţă de Băsescu, şi nu drept un defect corporal. Bradu zâmbeşte cu o plăcere sinceră – roşeşte. Filmarea se încheie înainte ca Bogdan să se înapoieze cu decoraţia şi celelalte obiecte oferite de Preşedinte.
Fig. 2 Traian Băsescu şi Bogdan Bradu
(http://www.newsin.ro/imageCache/Preview/e84c700e-966f-4501-bf46-18f0ee7ea8fb.jpeg, 10 ianuarie 200
De remarcat este faptul că Băsescu (considerat, de obicei, un om care, deşi consiliat, acţionează cum crede el mai bine), după primele scuturări de mâini, se întoarce către aparatele video şi foto şi zâmbeşte. De asemenea, are grijă ca, atunci când dă mâna, să se poziţioneze astfel încât obiectivele camerelor să îl surprindă cu mâna în spaţiul personal al celuilalt – gest invaziv, sugerând dominanţa (Collett, 144, 2003/2005). Acest lucru dovedeşte că a reţinut sfaturile consilierilor săi.
Antena 3 (http://www.ziare.com/Basescu_i_a_decorat_pe_membrii_formatiei_Phoenix__VIDEO_-170668.html, 10 ianuarie 200 prezintă, în plus faţă de Realitatea TV, momentul dinaintea decorării lui Ovidiu Lipan – începe cu un bărbat care citeşte pentru ce li se acordă membrilor formaţiei Phoenix distincţiile. La acesta, nu este de reţinut decât faptul că stă rigid, nefăcând altceva decât să citească de pe foi, ridicându-şi ochii, din când în când, pentru a avea contact vizual cu asistenţa. Camera de filmat trece apoi către Băsescu, şi el rigid, conştient de solemnitatea situaţiei, zâmbind, totuşi, autentic, vrând să dea impresia de prietenie faţă de muzicienii care aveau să se îndrepte spre el.
Dacă dominanţa este direct proporţională cu statura, atunci managerul şi percuţionistul Ionuţ Contraş este un exemplu elocvent: vine degajat către preşedinte şi, dând mâna cu el, îi zâmbeşte prieteneşte, dar, în condiţiile diferenţei de înălţime, zâmbetul pare condescendent, iar zâmbetul Preşedintelui pare autoironic. Ionuţ accentuează impresia de dominanţă, însoţind-o cu cea de om liber: la întoarcere, merge săltat, făcând să îi fluture pletele.
Fig. 3 Băsescu şi Contraş
(http://www.newsin.ro/imageCache/Preview/a61fbe05-e3e1-47ad-9f97-1bf35379642f.jpeg, 10 ianuarie 200
Un moment deosebit este şi decorarea lui Nicu Covaci, care de asemenea şi-a creat imaginea de om liber: nu atât prin mers, cât prin vestimentaţie: blugi, vestă de piele şi tricou cu mânecă lungă – toate negre. Obiecţia ce ar putea apărea este următoarea: „negrul e culoare a tristeţii”. Această impresie, însă, este clar depăşită la Nicu prin faptul că hainele lui sunt haine de motociclist – element al unei subculturi asociate cu ideea de libertate. Tricoul cu mânecă lungă este descheiat la guler, expunând părul de pe piept – un simbol al virilităţii.
Un indicator evident în cazul lui Covaci (poate la fel de evident ca în cel al lui Bordeianu) este acela că, la strângerea de mâini, el îşi întinde mult braţul către Băsescu, sugerând, astfel, fie că nu se lasă dominat, fie că nu vrea să îi fie invadat spaţiul intim, chiar dacă este vorba doar de modul îndepărtat al spaţiului său intim (Tran; Stănciugelu, 97, 2007, apud Christian Baylon, Xavier Mignot, Comunicarea). Prima ipoteză (neacceptarea dominanţei din partea cuiva) se explică prin întreaga sa biografie, ilustrată în cartea parţial autobiografică Phoenix…însă eu?. Cealaltă ipoteză, însă, pare neclară pentru cineva care nu cunoaşte faptul că, de la începutul anilor ’90, liderul formaţiei Phoenix locuieşte în Moraira, pe coasta mediteraneană a Spaniei, într-o vilă spaţioasă. De aceea, el este obişnuit să aibă un spaţiu intim mai mare decât în mod normal şi reacţionează defensiv atunci când Traian Băsescu, fără să vrea, i-l încalcă. Când dă mâna cu Preşedintele, Nicu se uită în ochii lui, făcând o mişcare scurtă din cap, de sus in jos – îl asigură că el, Covaci, este om de încredere. Mai jos, se poate vedea proxemica lui Nicu Covaci. Când se întoarce, în mâini cu obiectele primite, le arată către presă, aplecând uşor capul, în semn de preţuire faţă de cel care i le-a dăruit.
Fig. 4 Băsescu şi Covaci
(http://www.ziare.com/layout/news/171/picture_archive_170668.jpg, 10 ianuarie 200
Cristi Gram este îmbrăcat neoficial, dar sobru: blugi negri şi cămaşă lungă, neagră. Gestul lui observabil (care probabil că le provoacă celor prezenţi unele zâmbete) este că se grăbeşte puţin: când Băsescu se întoarce, ca să ia obiectele pe care urmează să i le dea cântăreţului, chitaristul deja întinde mâna să le primească. Se înapoiază mândru, făcând mişcări laterale în mers.
Fig. 5 Traian Băsescu şi Cristi Gram
(http://www.newsin.ro/imageCache/Preview/acccb0b4-7fe8-41e1-a9c5-e536b7880cf3.jpeg, 10 ianuarie 200
Filmarea Antenei 3 se opreşte aici (este anunţat, totuşi, Josef Kappl), dar, dat fiind faptul că apar atât Ionuţ, cât şi Cristi, avem ocazia să observăm că, aparţinând amândoi generaţiei „noi” de rockeri, aceştia au o înfăţişare asemănătoare (plete lungi, perciuni şi barbă), precum şi mers săltat, menit să le pună în evidenţă pletele, dar şi să îi facă a părea impozanţi.
Materialul TVR (http://tvr.ro/articol.php?id=22322, 10 ianuarie 200 nu este omogen: începe cu imaginea lui Ovidiu în studio, bătând la tobe, continuă cu acelaşi Ovidiu în cadrul ceremoniei, urmează instantanee cu Traian Băsescu decorând fiecare membru Phoenix (ocazie cu care îi putem vedea şi pe Ioji Kappl şi Mani Neumann), apoi un fragment din discursul lui Băsescu, un fragment din cel al lui Covaci, un corespondent vorbind despre eveniment (pe fundal are muzicienii bând şampanie cu Preşedintele), iar sfârşitul îl arată pe Ovidiu Lipan „Ţăndărică” tot în studio, la baterie.
Un avantaj al filmării TVR de la decorare este acela că focalizează pe Lipan, arătând două elemente de nonconformism: este neras şi poartă, la costum, cămaşă asemănătoare cu cele ţărăneşti. Plictiseala lui este evidenţiată atât de colţurile gurii, lăsate puţin în jos, cât şi de capul dat un pic pe spate. Deşi se poate afirma că aşa îşi ţine el colţurile gurii ori că poziţia capului este una de sumisiune faţă de Preşedinte, în clipa următoare, Ovidiu îşi roteşte, nerăbdător, ochii şi face o grimasă de plictiseală. (Ca o paranteză: dacă suntem atenţi la limbajul de lemn în care se exprimă cel care îi anunţă meritele, atunci sentimentul lui „Ţăndărică” este explicabil).
Stop-cadrul cu Băsescu şi Ioji Kappl îl surprinde pe omul de stat cu spatele la obiectiv, dar bassistul se vede aproape în totalitate: poartă haine asemănătoare cu cele ale lui Ovidiu Lipan, a adoptat aceeaşi postură de „drepţi” şi zâmbeşte către Preşedinte. Dacă, în cazul bateristului, zâmbetul era unul emoţionat, Kappl zâmbeşte blajin – sau, cel puţin, aşa arată trăsăturile sale faciale: sprâncene ridicate, unite la rădăcina nasului, precum şi globi oculari proeminenţi (indicator al neagresiunii).
Fig. 6 Traian Băsescu şi Ioji Kappl
(http://www.newsin.ro/imageCache/List/171c9997-435f-4fac-a2cb-5af8cc49477a.jpeg, 10 ianuarie 200
Instantaneul cu Mani Neumann dând mâna cu Traian Băsescu ni-l prezintă pe violonist zâmbind sincer, autentic (i se vede încreţitura din zona ochilor, aşa-numita „labă a gâştei”) şi având capul uşor aplecat spre dreapta (indicator al neagresiunii – vrea să se facă plăcut). Mani se remarcă şi prin costumul său alb.
Fig. 7 Traian Băsescu şi Mani Neumann
(http://www.newsin.ro/imageCache/Preview/6ab447ce-0ac7-44e2-ad44-d9389f728146.jpeg, 10 ianuarie 2008)
Fragmentul de discurs prezidenţial ni-l arată pe Băsescu drept zgărcit în comunicare nonverbală, singurele mişcări din cap fiind acelea pentru a lua contact vizual cu toată asistenţa şi singurele gesturi manuale vizibile (în majoritatea timpului, îşi ţine mâinile împreunate) fiind unii ilustratori „embrionari”: o uşoară mişcare cu mâinile împreunate în jos („generaţia mea”), o mică ridicare a mâinilor împreunate („ferestre prin care priveam către lume”). Deşi pare ciudat, Traian Băsescu însoţeşte cuvintele „eraţi una din puţinele ferestre” printr-un gest oarecum deschis – de fapt, acest gest este unul de reglaj.
Fragmentul în care vorbeşte Covaci este şi el lipsit de gesturi – în afară de unul asemănător cu cel de asigurare făcut către Preşedinte, în momentul decorării. Gestul este aici însoţit de cuvintele „vreau să…contaţi pe noi şi-n continuare”. Totuşi, emoţia îl biruieşte: face o scurtă pauză, se scuză, apoi continuă rapid.
În încheiere, sunt de părere că ar fi bine ca specialiştii în comunicare nonverbală să fie chemaţi pentru a se pronunţa în legătură cu o situaţie aprinsă (nu mă refer la cazul de faţă), întrucât, prin explicaţiile lor, respectivii specialişti ar releva conexiuni ce, poate, nu vor genera atât de multe şi aprinse controverse.
Bibliografie:
Tran, Vasile; Stănciugelu Irina. Teoria comunicării. Bucureşti: editura comunicare.ro, 2007.
Collett, Peter. Cartea gesturilor. Bucureşti: Editura Trei, 2003/2005.
Covaci, Nicolae. Phoenix…însă eu?. Bucureşti: Editura Nemira, 1992.
Asta mică (şi scumpă) îşi făcu blog, în sfârşit. Da’ pe Blogspot, că pe WordPress a zis nu-i merge. 
Pe shalimar o ştiţi de-aici - la mai toate posturile a sărit cu comentarii. Acum, se pare că îşi face blog - atât de mult am bătut-o la cap să se dea pe Web Doicuzero. Aşteptăm, însă, findcă are Cambridge azi…
Vechile şi mult-aşteptatele “Mărinării” (mulţumesc din suflet lui Titi pentru caricatură):
Mărinării
(piesă într-un act, pastişă după poezia „Rânduieli”, de Marin Sorescu)
- La noi…elevul…stătea smirnă-năintea profesorului pănă m’adineaori, zicea Mărin al lu’ Popa, şi din carte…nu-şi scotea nasu’! Mergea la una, hai, doo olimpiade, da’ nooo…nu-ndrăznea să ia note măi mici de uopt la şicoală…Cei măi mândri…care s-ambiţiona…loa chiar zece!
Elevul…are socotelile lui!…Iel să stea cu matematica-n braţă…să rezolve probleme…să măi şi gândească…şi să lase distracţia! Că ie la Buzăşti, nu la Malu Mare, Cârcea, Văscăuţi, Sascut, Ciorogârla sau Vârdioţii din Vale!
Elevul – mh! – ce ştie elevul? Iel să şteargă sticla tăblii…s-alinieze literile şi cifrele pe ea, să fie toate corecte, aşa – pţu! – să să vadă c-a gândit!…Să înveţe…să răspundă…şi să nu-ţi iasă din vorbă.
Că ce ştie iel!?…Înăinte, nu-l prea vedeai pe coridoare, că stătea-n clasă şi făcea probleme: la matematică, la fizică, la chimie…la toate ielea!…A!…Îi sclipea inteligenţa pe faţă!…Şi-l ghiceai pe-ăl potrivit! Şi puneai mâna pe el, domnule! Îl luai…şi-l făceai…olimpicul…tău. Ierea…o dul-cea-ţă!…Da’ acu’!?…Pe cin’ să pui mâna?…Uitaţî-vă-n jur!…Pe cin’ să pui mâna?!…
Aaaltfel era viaţ-atunci: măi tacticoasă, măi subtilă…Umbla elevul nearanjat pănă dupe judeţeana de matematică, că ‘ceai că e urs!…Duminecă, când se-afişea rezultatele, vedea c-a luat cel puţân locu’ patru…se-aranjea…şi, luni…stătea fetele-n limbă dupe el!…Le-ncânta din formule!
Nooo mai…Nu mai sunt rânduilelile-alea…Pă‘, deschidea elevul caietul…îl vedeai cum scrie, scrie şi iar scrie…la urmă se oprea din scris…rămânea caietul…alllbastru-albastru de probleme!
Aveai de-a noa…de-a zecea…de-a unşpea, de-a dooşpea…îi luai şi făceai pregătire ca lumea cu ei…şi dupe-aia-i trimeteai la olimpiadă!
E! Poţ’ să discuţ’ lucrurile-astea cu elevul? Că nu poţ’!…Bă, nici probleme… nu măi face ca lumea!…Să-ţ’ umple paginile, colo, să te sâmţ’ şi tu om!…Una-doo, se scuză: ‘ce c-a avut pregătire la engleză, pentr-olimpiadă, şi a făcut, la repezală, probleme puţâne şi proaste…ori c-a avut germană sâmbăta ş’ dumineca…şi când să facă!?…Ş-a obosât…Auz’! Germană ne trebuie noo-acuma!…
Bazaconii!…Nu vrea să dea-n greu!…D-aia s-a-mpuţânat şi rezolvitorii de probleme!…Pă‘, ‘năinte, când ieram io-n liceu (tot în Buzăşti!) şi venea pauzăle…ciiine lua tablele-n primire!? Câte zece-doispre’ce săream din bănci pe ele!…Ne lăuda şi diriginta: “Scriţi, măăă, c-aşa ajungeţi oameni mari!”
Eh…Dar discută lucrurile-astea cu Valentin – uite că-i spune ceva lu’ Cosmin, şi se hlizăsc amândoi la mine!
Ia zî, mă, Valentaine…cât face…modul de…uopt i vérsor plus şasă ji vérsor?…Ce spune, mă…teorema lui Ptolomeu?
– Dom’ profesor, da’ eu nu vreau să fac matematică, ci engleză!
– Aaa, engliş!…Vrei să te faci…ambasador în SUA?
– Eh…da…
– Să mă chemi şi pe mine, că nu e lung drumu’ cu-avionu’, pân-acolo!
– Eee…deocamdată…Că Oceanul Atlantic se tot măreşte…Da’ vă chem, vă chem!
Nea Mărin…al lu’ Popa…trecuse binişor de cin’zeci de ani, da’ nu se-ndura să dea note decât pe drepte, chiar dacă era rost să-ţi strice media c-un şapte-n teză, când tu aveai patru zeciuri în oral, doi din lucrări, iar pe ceilalţi doi dându-ţi-i chiar el, după rânduiala sa: pe unul, pentru calificare la naţională, iar pe celălalt, pentru premiu acolo, indiferent de olimpiadă…Mulţi elevi aveau câte un cusur pentru el…Era poreclit Duhornicu’, din cauză că nu te puteai apropia la mai puţin de trei paşi de el…da’ nimeni nu-ndrăznea să-i spună-n faţă.
Deştept…iscoditor…cunoştea bine…bine…NUMAI MATEMATICĂ…şi-şi arăta colţii…sec…pentru stricarea rânduilelilor…Şi, după cum citise el în…Gazeta Matematică (pentru că altceva nu prea părea să citească)…nuuu… nu era de-a bună…”Se-ntoarce lumea cu fundu-n sus şi se scufundă şicoala, îîîu!…” Concepţia lui…bătrână…de matematician domol şi aşezat…despre lume, elev şi şcoală…intra…încet…încet…ÎN PĂMÂNT.
Pfff… mulţi au înjurat ce le-a picat la bac în 2007 - tradiţionalismul. Eu l-am scos pe Ion Pillat din groapă şi l-am pus să se uite-n jur şi să vorbească. Ce-a avut norocul să vadă veţi citi mai jos.
Pân’ ce, în curtea veche, cu piatră şi nisip,
Şi-o aştepta iubita, cu patos, un alt tip,
Urmaş al celui care, în ’23, scria
„Aci sosi pe vremuri”, despre gagică-sa.
Stacojă fi-va zarea, de praf, de fum şi gaz,
Din hornul care mâine la combinat stă treaz.
Căci casa bătrânească nevoi n-ar mai avea
De-ogeac, vergele, prispă; la nou lipi-se-va:
Centrală, termopane, terasă cu fotolii
În care stau buierii întinşi ca sub linţolii.
Ca să te miri de-aiestea prea vreme n-o să ai;
Vei auzi un zgomot, şi iute-ai să tresai.
Şi o să vezi pe poartă, intrând cavalereşte,
O jună pe un Harley ce-un sfert de lume-uimeşte.
Şi trage lăngă scară, făcând roată, scrâşnind
Motorul ce-l priveşte băiatul jinduind.
Iar fata-i sare-n braţe – e bine spus „îi sare”,
Căci, până la bărbia-i, o palmă tot mai are.
E creaţă, durdulie şi gotică nepoata.
De-o laşi, îţi zugrăveşte în negru toată soarta.
Ea lanţ poartă la şolduri, de piele pantaloni,
Iar geacă tot de piele, cu argintii butoni.
Şi scoate el ştiuleţii, şi face frigărui,
Şi-n gura-i Cărtărescu sună dulce-amărui.
Ea versurile-ascultă cu încântare snoabă,
Că surdă nu e – numa’ că nu pricepe-o boabă.
Eh… mult s-or giugiuli ei când or să stea-mpregiur
La foc, cu alignire, femur lângă femur,
Şi-au să se-nfrupte hulpav, halind pe loc friptana,
Iar mâinile lui vajnic vor zgândări chitara,
Pân’ ce şatena fată un „hăăă…” de somn va face,
Şi-o cere lu’ gagiu’ urgent s-o lase-n pace,
Să nu o mai vrăjească cu vorbe, ci cu fapte,
Pe loc, sub cer de smoală, în hâdul miez de noapte,
Nimeni să nu îi ştie, lumea să nu cunoască
Iubirea lor ce-n vene a început să crească.
Iar venele se umflă, şi prind a bubui –
Pe frigărui, flăcăul pusese ecstasy.
Cum stau ei doi sub lună, de-a dura dându-se,
De-a animal cu două spinări jucându-se,
Îi cam apucă somnul, şi-n casă mi se duc,
Cu porcu’ ca să tragă, să doarmă ca un prunc.
Trei zile dup-aceea, la morga din oraş,
Purtând deasupra gurii musteţi de poteraş,
Clipind din ochii tulburi, de parc-are nevroză,
Legistul decretează: „iubire-n supradoză”.
Formaţia Deltamistic şi-a încheiat activitatea după 40 de ani de la apariţie, adică o dată cu începutul de ramolire a Psihedelicului. Un an mai târziu, Veta îi punea lumânarea în formă de colac pe mâini. După aceea, ceilalţi doi martori se întâlneau la câte unul dintre ei acasă (erau prea bătrâni pentru o statuie) şi se uitau cu nespusă durere unul la celălalt:
– Unde e, mă, ăla?
– L-a mâncat pământu’…
– Prea devreme, Ioane… Prea devreme…
– De, mă, Mishule… Aşa i-a bătut lui pendula…
– Mai ţii minte, Ioane, cum stăteam noi la Mocheta şi martoream pe-acolo? şi, aici, Mihai dădea din deget, cum fac bătrânii ca să sublinieze frumuseţea vremurilor de altădată. Ăăă… ce bine era atunci, zâmbea larg Printzu’, ca în timpurile statuisto-mochetiste. Gestul cu degetul îl avea de mult, la puţin timp după ce Vali plecase din Craiova – îl învăţase de la Mircea – şi îl lăsase pe Johnny cu o figură întrebătoare şi privind în gol: “Bă, Psihedelicu’ chiar a plecat?”. Cam aşa se uita Ion şi acum, numai că întrebarea era însoţită de o durere ce se insinua din ce în ce: “Bă, Mishule, martoru-ăla chiar a murit?”
John se uita la Mishu şi-i venea să plângă. Aşa cum Syd Barrett fusese diamantul cel nebun al Pink Floyd-ului, Mihai Bercea fusese diamantul cel nebun al Black Code-ului şi, mai târziu, al Deltamisticului. Acum, diamantul nu mai făcea altceva decât să îşi trimită ultimele sclipiri de după ochelarii cu rame verzi precum bobiţele acelea din gardurile vii, cu care se băteau ei altădată la statuie. “Ultimele” – cel puţin, aşa gândea Ion. N-avea de unde să ştie că Printzu’ mai avea să trăiască 29 de ani. Nici Ion nu se simţea bătrân, dar, de când cu moartea lui The Psychedelic, avea o ciudată impresie că viaţa îi merge pe nisipuri mişcătoare.
– Mai fumezi, mă, Stelule? rupse Ion tăcerea, încercând să zâmbească atunci când pronunţă vechea poreclă a lui The Prince.
– Da… Tu?
– Eu nu… Da’ am început să beau cafea.
– Să nu-ţi crească tensiunea, Ioane…
– Mai contează?
Apoi, după o pauză:
– Mai ţii minte, bă, Plodule, cum vă ameninţam eu pe voi că mă sinucid?
– Hehehe…
– Ce emo eram…
– Acu’, se sinucise ăsta…
Iar tăceau. Noxu’ se uita în jur, cu ochi mari şi neajutoraţi, cu expresia timidă a unui copil care se află într-o casă nouă.
Ion nu a devenit niciodată dependent de cafea, dar, în cei şase ani cât a trăit după moartea lui Vali, a băut suficient de multă încât să aibă discuţii cu doctorul:
– Domnu’ Ionescu, v-am mai spus şi vă mai spun: NU MAI BEŢI ATÂTA CAFEA! Vreţi s-ajungeţi pe năsălie, domne?
The Nox lăsa capu-n jos – ce să mai zică?… Rămânea tăcut. Tăcut a fost şi când a avut parte de ultima îmbrăţişare cu soţia sa: nu a scos decât un icnet – ultimul…
comentarii recente