Mishu The Prince, prima dată când a-ntâlnit-o pe Cremilia, s-a uitat la ea cu nişte ochi ozeniţi de o noapte pierdută cu Diablo 2, a văzut-o aşa, dintr-o bucată (prea dintr-o bucată, adică… un fel de bloc… un fel de Antantă sau de Puteri Centrale) şi s-a gândit: “Mă… asta nu prea pare a fi femeie… Asta cre’ că se-nmnulţeşte prin butaşi: îi prinzi ruda şi o altoieşti”, îşi încheie el gândul, hendricindu-se către Vali The Psychedelic, care stătea pe scaunul alăturat cu picioarele la gură, în obişnuita angoasă cauzată de avion. Ridicându-şi, deci, Mihai ochii din PSP-ul cu Diablo 2 (PSP care, cu ani în urmă, fusese cât pe-aci să fie aruncat cât colo de către Radu The Leprechaun, pe care Stelu’ îl compara cu diverse personaje de acolo), a zărit-o, în capătul coridorului, pe Dr. Emilia Zugschnauze (doctor în oceanografie şi în matematică – “doctor în meduze şi-n ipotenuze”, cum hăhăia Psihedelicu’), care, datorită încăperii din care ieşea, avea o figură pe care limpede se putea citi un Δπr2 cauzat de sforţările asemănătoare luptătorilor de sumo, deşi femeia era normală atât ca siluetă, cât şi ca preocupări. Mă rog… atât cât poate fi normal un doctor în două domenii aparent disjuncte. S-a apropiat, deci, de Mishu şi, cu un uşor accent german, l-a întrebat:

– Nu vă supăraţi… Aveţi cumva patru supozitoare?

Bănuiala Printzului s-a întărit, astfel încât acesta, luat prin surprindere, foindu-se pe scaun şi uitându-se spre spatele pantalonilor, a bolborosit:

– Nu, eu, nu… Nu practic aşa ceva. Tu n-ai, bă? îl înghionti el pe impresar, bucuros să scape de povara răspunsului.

– … miii şapte sute patruzeci şi una de bucăţi… concentrice îşi ridică acesta ochii spre vocalist, încheindu-şi bolboroseala, apendice al viziunilor care îl frământaseră până atunci.

– Ai tu atâtea??? făcu Printzu’, cu ochi la fel de concentrici, gândind încă în termeni de resurse de la jocul de pe PSP. Pasămite, jocul era de strategie, iar Plodu’ îşi făcea tot felul de socoteli logistice în legătură cu drumul către victorie.

– Atâtea o să ne facem, dacă ne prăbuşim de la altitudinea şi viteza asta, îi aruncă Vali o privire stranie. Săru’ mâinile, o zări, deodată, pe Emilia, scuzându-le, parcă, celor doi, dialogul martoricesc de faţă cu viitoarea femeie mishoasă.

– Bună ziua, îi răspunse ea cu aceeaşi valoare ridicată a lui πr2 pe figură. Nu aveţi cumva patru supozitoare?

– Mishule, parcă Ion are?

– Parcă da.

– Ioane… îi dădu Vali din greşeală un cot în gât atunci când se întoarse spre el. Scoate-ţi căştile din urechi. Şi nu mai asculta muzica aia de emoişti.

– Ho, dracu’, că-mi rupseşi beregata.

– Ai patru supozitoare?

– De ce? Care dintre voi doi e pe invers?

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Mihai s-a căsătorit cu Cremilia nu din vreo aplecare maritală, ci de potenţiala gură a rudelor lui, care gândeau în termeni de “necăsătorit”, “căsătorit”, “divorţat” şi “văduv”, nicidecum “în concubinaj”. Oricum, deşi Emilia Zugschnauze nu îi dădea Pârtzului nici un fior existenţialist, aşa cum ar fi vrut el, femeia îi era un de nelepădat factor de stabilitate psihică: Printzu’ ştia că masa era masă, casa era casă, patul era pat.

Ceea ce, însă, nu ştia Plodu’ (şi avea să aibă, la aflare, nişte sentimente tulburi, ca zeama de varză când o pitroceşti) era faptul că un unchi de-ai Şeniliei, printr-un ONG bine ticluit, spăla nişte bani proveniţi din traficul cu arme. Pasămite, de câţiva anişori buni, Pakistanul bătea război cu India pentru Jammu şi Kashmir, iar organizaţia din care făcea parte unchiul Emiliei (care, surprinzător sau nu, era român – să nu uităm că Emilia era jumătate nemţoaică, jumătate româncă) aproviziona tabăra indiană. Nu pentru că ar fi avut vreo indofilie, ci fiindcă se nimerise ca, în acea vreme, India să fie o deloc neglijabilă putere navală, cu unele dintre cele mai performante submarine balistice Borei, iar Emilia făcuse nu puţine cercetări în zona Oceanului Indian. Deci, unchi, bani, sponsorizare pentru formaţie. Şi bătuta dintre cele două ţări continua…

Dar lucrul cel mai ironic dintre toate era acela că Jeg Tzappeshlitzii cântau cântece antirăzboinice, pe versuri de Psihedelic, unele chiar înverşunate. Martorii habar n-aveau că Lynx ştia de toată treaba de mai sus, dar tăcea mâlc. Nu s-a întâlnit niciodată cu Willi Zugschnauze, unchiul în cauză, de frica presei şi, în ultimă instanţă, a puşcăriei. Sau, cel puţin, nimeni nu ştia ceva legat de asta. Singura mişcare pe care impresarul a făcut-o legat de traficant a fost un text despre un pescar care trudeşte din greu şi vinde vietăţile unor nevoiaşi, la preţuri omenoase. Asta atât cu aluzie la submarinele cu piese traficate, cât şi datorită faptului că ruda cu pricina avea ONG-ul legat de salvarea vieţii acvatice. Nu-i vorbă, la sfârşitul cântecului, se auzeau nişte dangăte funebre, dar versurile erau în aşa fel croite, încât să sugereze că pescarul are un sfârşit, ca tot omul.

E-adevărat că Vali niciodată nu s-a întâlnit cu omul acela, dar asta nu l-a împiedicat să îşi exprime recunoştinţa faţă de Emilia oridecâte ori avea ocazia, prin fel de fel de cadouri şi de flori, astfel încât Mishu intrase la bănuieli, bănuieli nestinse decât de căsătoria lui Holloway cu Mira-Elisabeta Cepta, etalon de fidelitate şi de caritate (dacă, prin “caritate”, înţelegem “faptul de a îţi păsa de cineva”. De ameţitul de Psihedelic, în cazul acesta.).

Când Mihai-Emilian Bercea a aflat de toată urzeala, s-a simţit ca drumeţul pe o coamă de munte – gata, în orice clipă, să cadă ba într-o parte, ba în cealaltă –, astfel încât a dat fuga la impresar:

– Bă, Vali… iartă-mă că te-am bănuit cu Emilia.

– Stella sau Beck’s? repetă Busuioc faza de alinare a lui Ion Clăparu’.

– Craiova, bă – îţi uiţi originile? făcu Mihai autoritar.

– Gata, Mishule. Zi care-i păsssu’, sâsâiră cele două sticle, o dată cu replica lui Valentin.

– Ziceam că îmi pare rău că…

– Băi. Tu să mă ierţi pe mine, că te-am pus pe jar. Dar trebuia să-i mulţumesc cumva.

– Pentru ce? întrebă Mihai, în speranţa că ar fi putut afla ceva în plus.

– Eee… hai. Nu te face, că mă enervezi.

– Bine… plecă Plodu’ ochii. Da’ vrusei să-ţi spun că…

Şi, aici, Bercea făcu o pauză, trecându-şi limba peste buze, apoi trăgându-şi-le în interior)… vine o vreme în viaţa unui om când…

– Nu te desparţi de ea.

– Păi…

– NU! bufni impresarul cu piciorul în podea. Rockul trebuie să continue.

– Mda…

– SIGUR.

– Bine.

– Nu care cumva să te cerţi cu ea…

– Nu e vorba de-asta…

– … sau s-o jigneşti.

– Doamne fereşte! dădu Emilian din mâini, ca s-alunge vedenia posibilei neplăceri.

– Dacă e s-o-nşeli, o-nşeli cu cea mai mare discreţie.

– N-o-nşel…

Dar Vali se uită neîncrezător la el.

– Bine-bine… cu discreţie.

Şi tandemul Bercea-Zugschnauze a continuat…

Viaţa de Sărbători ar fi kilomegagigaterra plicticoasă numai cu aceleaşi şi aceleaşi filme şi emisiuni de iarnă. Fără agape, adică. Şi fără pocnitori.
Deci, dacă vreţi să le arătaţi degetul celor care au interzis petardele şi unele artificii, atunci aveţi ocazia:

http://www.petitieonline.ro/petitie/semnaturi/schimbarea_legislatiei_in_domeniul_materialelor_pirotehnice_petarde_si_artificii_-p36152045.html .

Mishu The Prince, prima dată când a-ntâlnit-o pe Cremilia şi s-a uitat la ea cu nişte ochi ozeniţi de o noapte pierdută cu Diablo 2, a văzut-o aşa, dintr-o bucată (prea dintr-o bucată, adică… un fel de bloc… un fel de Antantă sau de Puteri Centrale) şi s-a gândit: “Mă… asta nu prea pare a fi femeie… Asta cre’ că se-nmnulţeşte prin butaşi: îi prinzi ruda şi o altoieşti”, îşi încheie el gândul, hendricindu-se către Vali The Psychedelic, care stătea pe scaunul alăturat cu picioarele la gură, în obişnuita angoasă cauzată de avion. Ridicându-şi, deci, Mihai ochii din PSP-ul cu Diablo 2 (PSP care, cu ani în urmă, fusese cât pe-aci să fie aruncat cât colo de către Radu The Leprechaun, pe care Stelu’ îl compara cu diverse personaje de acolo), a zărit-o, în capătul coridorului, pe Dr. Emilia Zugschnauze (doctor în oceanografie şi în matematică – “doctor în meduze şi-n ipotenuze”, cum hăhăia Psihedelicu’), care, datorită locului de unde ieşea, avea o figură pe care se putea limpede citi un Δπr² cauzat de sforţările asemănătoare luptătorilor de sumo, deşi femeia era normală atât ca siluetă, cât şi ca preocupări. S-a apropiat, deci, de Mishu şi, cu un uşor accent german, l-a întrebat:

– Nu vă supăraţi… Aveţi cumva patru supozitoare?

Bănuiala Printzului s-a întărit, astfel încât acesta, luat prin surprindere, foindu-se pe scaun şi uitându-se spre spatele pantalonilor, a bolborosit:

– Nu, eu, nu… Nu practic aşa ceva. Tu n-ai, bă? îl înghionti el pe impresar, bucuros să scape de povara răspunsului.

– … miii şapte sute patruzeci şi una de bucăţi… concentrice îşi ridică acesta ochii spre vocalist, încheindu-şi bolboroseala-apendice a viziunilor care îl frământaseră până atunci.

– Ai tu atâtea???? făcu Printzu’, cu ochi la fel de concentrici, gândind încă în termeni de resurse de la jocul de pe PSP.

– Atâtea o să ne facem, dacă ne prăbuşim de la altitudinea şi viteza asta, îi aruncă Vali o privire stranie. Săru’ mâinile, o zări, deodată, pe Emilia, scuzându-le, parcă, celor doi, dialogul martoricesc de faţă cu viitoarea femeie mishoasă.

– Bună ziua, îi răspunse ea cu aceeaşi valoare ridicată a lui πr² pe figură. Nu aveţi cumva patru supozitoare?

– Mishule, parcă Ion are?

– Parcă da.

– Ioane… îi dădu Vali din greşeală un cot în gât atunci când se întoarse spre el. Scoate-ţi căştile din urechi. Şi nu mai asculta muzica aia de emoişti.

– Ho, dracu’, că-mi rupseşi beregata.

– Ai patru supozitoare?

– De ce? Care dintre voi doi e pe invers?

I

Hirohito sparse turma

De grăsani şi de ţângăi

De se rupse-n două şturma

Cu steluţe şi dungăi.

II

Apoi, luând în piept veacul

De trepane şi cihauşi,

Se lansă în vast leacul

Bazatu pe duh şi mauşi.

Bag picioarele. Nu mai am nici o votare. Nu e ceva colectiv. Aveţi la dispoziţie spaţiul pentru comentarii.

Treaba e veche de câteva luni bune – supărarea e dusă. Dar m-a rugat aseară cineva să dezvolt “Pledoaria”, care, iniţial, avea două strofe. Savuraţi…

Degetele mele nu-s de păpuşar,

Dară tu crezut-ai. Nu sunt de lănţar.

Figurat sau propriu,  nici de torţionar.

Gândul, dac-aş-ar fi, el s-ar cere-afar’.

II

Însă poate numai gura mea cea proastă,

Ce cu mine-ndrugă mult-urzeală-n sec,

Să-ţi aştearn-acuma, -n loc de struguri, boască

Dar hojma să m-arate drept becăţoi în lek.

III

Ei, dar nu te ţine nimeni priponită-n tindă:

Dacă vrei, vezi bine, poţi oricând să pleci.

Şi, de-amar ce-atuncea o să ne cuprindă,

De jucat, om rupe trapa de la beci.

IV

Şi, de-o fi să cadă toţi mesenii, -n frunte

Cu alimănitul care-am fost al tău,

Şti-va beciul, bunul, cum să ne înfrunte

Şi să-i bogăţească pe cei ce vând său.

V

Căce mult-osânză fi-ne-va atuncea

De folos la maţul pregătit de vin,

Ca să nu-i se-nece linguricii puncea

Când va fi lovită de-al putinii trin.

VI

Dar acum am obosit.

Şi, decât să-ţi spun “mi-eşti dragă”,

Acru, gros şi covăsit,

Mai bine aş da-n pelagră!

Pe un câmp, era un pom

Şi-n pom şedea un lipom.

Un lipom cu picioruşe,

Dând precum dă din katiuşe

Rusul cel cu camionul

Licărind ca lampionul,

Dară nu de sărbătoare

Ci de gure puşcătoare,

Aşezate-n dos cabinei,

Înţepând ca acu-albinei

Liniile de front vrăjmaşe

Plin, rusul, de voi* hăşmaşe.

_____________________

*Pluralul de la “voie”.

N-avusei de lucru şi-mi trecui nişte “fraţi” pe Facebook: Sucă, Sache al lu’ Zăpăcitu, Stan, Bran şi Martorii mei de la statuie şi Mocheta. Şi, la prima intrare, mă pomenii cu următorul îndemn:

Enter an email for Sucă. Sucă will receive an invitation to become your friend on Facebook and confirm your Family Request.

N-or vrea să-i dau un mail şi lu’ Nea Mărin Juvete?

Veta stătea la intrarea căminului de fete, urmărind, pe deasupra ciolanului de pui din care rodea cu poftă, strada, maşinile care treceau pe ea şi câmpul care se întindea dincolo de ele, tăcut mai ceva decât stâlpul de înaltă tensiune din mijlocul lui, care stâlp i se păru fetei, după formă, că seamănă cu un început de element din “Coloana Infinitului”. Dar nu apucă bine studenta cea sâsâită să îşi dea prea bine seama de filosofia stâlpului, că pe drum trecu un autobuz alb şi drept precum ceva ce nu admite comparaţie. Veta ar fi continuat să privească în gol, dacă nu ar fi remarcat în autobuz un gras pletos şi bărbos făcându-i semne disperat de zâmbitoare.

– Pssssihedelicu’? se miră studenta cea sâsâită, ridicând din sprâncenele precum două ştuci în picaj. Ştuci, adică pluralul de la Stuka.

Veta era studentă la Medicină de vreo doi ani şi avea să studieze mult timp de atunci încolo, dat fiind faptul că plănuia să se specializeze în acea extrem de stresantă ramură care se cheamă neurochirurgie. De altfel, nu avea să trăiască decât şaizeci şi patru de ani, iar, “dacă n-ar fi fost Vali, m-as fi dussss pe copcă pe la ţinzeţi”, după cum mărturisea (martorisea, adică) soţia impresarului.

Autobuzul opri la o sută de metri mai încolo, pe drumul de ţară care ducea spre şi aducea dinspre căminul medicinist de fete, iar din el, din autobuz, sări un singur om, flencănindu-şi poalele cămăşii precum o sutană de preot.

http://www.apprentice.ro/?p=877

Presupun, ca un paranoic ce sunt, că mă vizezi (acum, în 2009 – despre 2008, nu am de unde să ştiu) cu întregul articol, aşa că îţi răspund la fiecare paragraf în care mă simt arătat cu degetul.

“Februarie, luna Sfântului Valentin, este o perioadă la fel de bună.” – da, este o perioadă bună. “– La mulţi ani, Psihedeliculeeeeeeee! – Mulţumeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeesc!” Pe cât? Ia s-auzim. Partea de documentare a relaţiilor publice. Pe 16 (şaisprezece) februarie: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/februarie/februarie16.htm . Şiiii… Şiiii…  Sfânta Valentina, pe 10 (zece) februarie: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/februarie/februarie10.htm .

“Ok, ”Valentine’s Day” nu îşi are originea la noi în ţară. Dar din nou, ce e rău în a sărbători iubirea?” – dar, din nou în mai nou: ce e rău în a sărbători iubirea de ziua noastră, românească? 24 (douăzeci şi patru) februarie. Dra… go… hai, hai, că nu e greu… beeeeteleeee… Dragobetele.

“Îi deranjează faptul că de Crăciun oamenii sunt preocupaţi să se îndoape cu caltaboş şi sarmale sau să primească cele mai scumpe cadouri sau să cumpere cel mai des brad… Şi chiar dacă de Crăciun există oameni pe care nu îi interesează decât să fie mai buni, să petreacă mai mult timp cu familia şi să încerce să fie mai veseli, pe ei oricum îi deranjează – ”De ce au nevoie de o zi specială ca să fie aşa? De ce nu sunt în fiecare zi mai buni, mai veseli? De ce e nevoie de Crăciun ca sa facă un dar celor dragi?”.” – nu mă nimerişi. De îndopat, mă îndop aproape în fiecare zi – de o moarte, tot trebuie să am parte –, iar cadouri fac oridecâte ori am ocazia. Dacă nu mă crezi, îţi dau, în privat, o listă de oameni (cu numere de telefon şi/sau id-uri de messenger) pe care să îi întrebi. Sărbătorile (de iarnă, de primăvară, de ce vrei tu) le văd doar ca pe nişte perioade în care lumea are mai mult timp să se strângă laolaltă.

“Ok, ”Valentine’s Day” nu îşi are originea la noi în ţară. Dar din nou, ce e rău în a sărbători iubirea? E mai importantă tradiţia decât fericirea de care au parte unii în acea zi?” – dacă, prin repetiţie, apare obişnuinţa, atunci putem spune că şi puşcăriaşului care este sodomizat în fiecare zi începe să îi placă. Analogia nu este întâmplătoare, deoarece aceia care preiau orbeşte elemente din culturi străine nu fac altceva (în plan simbolic, bineînţeles) decât să stea capră în faţa respectivelor influenţe.

“Ne cramponăm în tot felul de probleme şi uităm că scopul ultim al oricărei persoane este de a fi fericit.” – de acord. Fără bâză. “Trăieşte şi lasă să trăiască.” Da. Dar nu doresc nimănui să apuce ziua în care să vorbească unei mulţimi, din cadrul aceluiaşi popor, şi să se trezească în faţa unei divergenţe paradigmatice. Adică, mai clar: să aibă loc un dialog de genul: “– Bă, da’ stai, că noi, totuşi, suntem români/unguri/germani/kenyeni… – Ăăă… ce e aia? – Noi, poporul nostru. – Ăăă… păi… nu suntem americani?” (Sau care va fi fiind paradigma imperialistă din acel moment.) Deci, trăieşte, lasă să trăiască, daaaar… educă.

Aştept să îmi spui unde greşesc.