Deşi Ion fusese acuzat în multe rânduri de pokemonism, a avut parte de o moarte pe cât de neobişuită, pe atât de “old school”. Pusese, săracu’, “T.N.T.”, de la AC/DC şi, înainte să sară în pat, pe Castela, se mişca precum stripperul şi cânta ” ‘Cause I’m T.N.T., I’m dynamite”. Acum, trebuie să avem multă răbdare ca să ni-l imaginăm pe The Nox, la 70 de ani, gras, zbârcit şi libidinos, dând din corp ca Transfăgărăşanul din curbe. Când se pornise a îşi face datoria, ceva s-a rupt în el, iar Castela a văzut, cu groază, cum Johnny îşi dă ochii peste cap, chiar la capătul ei. Discreţia (pe care am avut-o până acum, nu glumă!) nu ne permite să spunem ce s-a întâmplat după aceea. Cert este că, peste câteva ore, Ion zăcea pe catafalc ca Lenin în mausoleu, iar Mishu The Prince stătea pe scaun, cu ochii pierduţi – trinitatea martorilor nu se mai ţinea decât într-unul dintre ei. Printre puţinii oameni care stăteau pe-acolo, oglinda – dacă nu ar fi fost acoperită – i-ar fi văzut pe Mircea The Witness, pe Romy The Guitar Tamer, pe Bogdan Ozzy şi pe Costy XBC (Ex-Black Code). Costy şi Mircea îşi refăcuseră Black Code-ul, păstrând o slabă legătură cu Ion şi cu Mihai (mai mult prin Vali şi prin Romy), acuzându-i de îngâmfare:

- Bine, bă… Sunteţi voi mai cu moţ… Vreţi s-aveţi formaţia voastră… Bine…

- Hai, bă, Mihai – încerca Mircea să calmeze lucrurile -, de dragu’ vremurilor bune…

- Nu, mă… Deja am vorbit cu ăsta, am făcut rost de oameni… Nu…

- Bă, da’ ce? Credeţi că numai voi o s-aveţi succes? se enerva Noxu’. Lasă, Costy, că şi noi avem sânge-n noi… Hai, mă, Printzule, în studio, să-nregistrăm!

Şi plecau.

Bogdan oscilase multă vreme, ca acul metronomului, dar, în cele din urmă, a rămas cu Black Code-ul cel nou, ca inginer de sunet. Nu se pricepea să cânte la nici un instrument, dar terminase Automatica şi a făcut ca formaţia cu care lucra să rămână în istorie pentru calitatea sunetului, instalaţiile şi soluţiile de care avea parte în situaţii de criză.

De când murise Psihedelicul, iar Deltamisticul se oprise din cântat, lui Costy îi părea rău că se certase cu martorii, aşa că începuse să-i viziteze mai des, ba chiar făcuse un turneu cu numele “God Knows What Will Come”, în memoria formaţiei şi a impresarului ei.

Acum, stătea pe scaun, cu faţa în pumni, şi se gândea. Lângă el, şedea Romy, cu mâinile tremurânde:

- Mai ţii minte, bă, Costy, ce wedgie le făceam ăstora doi, la Mocheta – lu’ Ion şi lu’ Vali?

- I-am rupt chiloţii lu’ Ion.

Şi-ncepură să râdă până când pe Romy-l apucă tusea.

- Nu mai ai mult nici tu, rânji Costy.

- Tu vorbeşti, mă…

Acum, era rândul Mishului să-i privească pe cei din jur şi să stea aproape să plângă. Ideea de formaţie pornise de la Mocheta, din zilele în care Mike şi Ion veneau cu telefonul mobil, puneau AC/DC şi începeau să îl imite pe Angus Young. Atunci, lui Mihai nu îi rămânea altceva de făcut decât să intre cu vocea, reînviind, pentru câteva clipe, imaginea lui Bon Scott sau a lui Brian Johnson când era tânăr. Vremuri erau ălea… Psihedelicul nu făcea nimic, că nu se pricepea la cântat – el doar stătea pe trepte, cu punga de chipsuri într-o mână şi cu sticla de Cola în cealaltă, admirându-i şi încercând să priceapă de ce nu se preda aşa ceva în şcoli.

- Highway to Hell… se pomeni Mishu şoptind, privind la figura lumânărie a lui Ion.