Vechile şi mult-aşteptatele “Mărinării” (mulţumesc din suflet lui Titi pentru caricatură):

Mărinării

(piesă într-un act, pastişă după poezia „Rânduieli”, de Marin Sorescu)

- La noi…elevul…stătea smirnă-năintea profesorului pănă m’adineaori, zicea Mărin al lu’ Popa, şi din carte…nu-şi scotea nasu’! Mergea la una, hai, doo olimpiade, da’ nooo…nu-ndrăznea să ia note măi mici de uopt la şicoală…Cei măi mândri…care s-ambiţiona…loa chiar zece!
Elevul…are socotelile lui!…Iel să stea cu matematica-n braţă…să rezolve probleme…să măi şi gândească…şi să lase distracţia! Că ie la Buzăşti, nu la Malu Mare, Cârcea, Văscăuţi, Sascut, Ciorogârla sau Vârdioţii din Vale!
Elevul – mh! – ce ştie elevul? Iel să şteargă sticla tăblii…s-alinieze literile şi cifrele pe ea, să fie toate corecte, aşa – pţu! – să să vadă c-a gândit!…Să înveţe…să răspundă…şi să nu-ţi iasă din vorbă.
Că ce ştie iel!?…Înăinte, nu-l prea vedeai pe coridoare, că stătea-n clasă şi făcea probleme: la matematică, la fizică, la chimie…la toate ielea!…A!…Îi sclipea inteligenţa pe faţă!…Şi-l ghiceai pe-ăl potrivit! Şi puneai mâna pe el, domnule! Îl luai…şi-l făceai…olimpicul…tău. Ierea…o dul-cea-ţă!…Da’ acu’!?…Pe cin’ să pui mâna?…Uitaţî-vă-n jur!…Pe cin’ să pui mâna?!…
Aaaltfel era viaţ-atunci: măi tacticoasă, măi subtilă…Umbla elevul nearanjat pănă dupe judeţeana de matematică, că ‘ceai că e urs!…Duminecă, când se-afişea rezultatele, vedea c-a luat cel puţân locu’ patru…se-aranjea…şi, luni…stătea fetele-n limbă dupe el!…Le-ncânta din formule!
Nooo mai…Nu mai sunt rânduilelile-alea…Pă‘, deschidea elevul caietul…îl vedeai cum scrie, scrie şi iar scrie…la urmă se oprea din scris…rămânea caietul…alllbastru-albastru de probleme!
Aveai de-a noa…de-a zecea…de-a unşpea, de-a dooşpea…îi luai şi făceai pregătire ca lumea cu ei…şi dupe-aia-i trimeteai la olimpiadă!
E! Poţ’ să discuţ’ lucrurile-astea cu elevul? Că nu poţ’!…Bă, nici probleme… nu măi face ca lumea!…Să-ţ’ umple paginile, colo, să te sâmţ’ şi tu om!…Una-doo, se scuză: ‘ce c-a avut pregătire la engleză, pentr-olimpiadă, şi a făcut, la repezală, probleme puţâne şi proaste…ori c-a avut germană sâmbăta ş’ dumineca…şi când să facă!?…Ş-a obosât…Auz’! Germană ne trebuie noo-acuma!…
Bazaconii!…Nu vrea să dea-n greu!…D-aia s-a-mpuţânat şi rezolvitorii de probleme!…Pă‘, ‘năinte, când ieram io-n liceu (tot în Buzăşti!) şi venea pauzăle…ciiine lua tablele-n primire!? Câte zece-doispre’ce săream din bănci pe ele!…Ne lăuda şi diriginta: “Scriţi, măăă, c-aşa ajungeţi oameni mari!”
Eh…Dar discută lucrurile-astea cu Valentin – uite că-i spune ceva lu’ Cosmin, şi se hlizăsc amândoi la mine!
Ia zî, mă, Valentaine…cât face…modul de…uopt i vérsor plus şasă ji vérsor?…Ce spune, mă…teorema lui Ptolomeu?
– Dom’ profesor, da’ eu nu vreau să fac matematică, ci engleză!
– Aaa, engliş!…Vrei să te faci…ambasador în SUA?
– Eh…da…
– Să mă chemi şi pe mine, că nu e lung drumu’ cu-avionu’, pân-acolo!
– Eee…deocamdată…Că Oceanul Atlantic se tot măreşte…Da’ vă chem, vă chem!
Nea Mărin…al lu’ Popa…trecuse binişor de cin’zeci de ani, da’ nu se-ndura să dea note decât pe drepte, chiar dacă era rost să-ţi strice media c-un şapte-n teză, când tu aveai patru zeciuri în oral, doi din lucrări, iar pe ceilalţi doi dându-ţi-i chiar el, după rânduiala sa: pe unul, pentru calificare la naţională, iar pe celălalt, pentru premiu acolo, indiferent de olimpiadă…Mulţi elevi aveau câte un cusur pentru el…Era poreclit Duhornicu’, din cauză că nu te puteai apropia la mai puţin de trei paşi de el…da’ nimeni nu-ndrăznea să-i spună-n faţă.
Deştept…iscoditor…cunoştea bine…bine…NUMAI MATEMATICĂ…şi-şi arăta colţii…sec…pentru stricarea rânduilelilor…Şi, după cum citise el în…Gazeta Matematică (pentru că altceva nu prea părea să citească)…nuuu… nu era de-a bună…”Se-ntoarce lumea cu fundu-n sus şi se scufundă şicoala, îîîu!…” Concepţia lui…bătrână…de matematician domol şi aşezat…despre lume, elev şi şcoală…intra…încet…încet…ÎN PĂMÂNT.

Modificare (24 mai 2008): iată şi o poză a personajului. Mulţumesc mult, Luci, pentru ea.