Continuare a Trilogiei (2)

Formaţia Deltamistic şi-a încheiat activitatea după 40 de ani de la apariţie, adică o dată cu începutul de ramolire a Psihedelicului. Un an mai târziu, Veta îi punea lumânarea în formă de colac pe mâini. După aceea, ceilalţi doi martori se întâlneau la câte unul dintre ei acasă (erau prea bătrâni pentru o statuie) şi se uitau cu nespusă durere unul la celălalt:

– Unde e, mă, ăla?

– L-a mâncat pământu’…

– Prea devreme, Ioane… Prea devreme…

– De, mă, Mishule… Aşa i-a bătut lui pendula…

– Mai ţii minte, Ioane, cum stăteam noi la Mocheta şi martoream pe-acolo? şi, aici, Mihai dădea din deget, cum fac bătrânii ca să sublinieze frumuseţea vremurilor de altădată. Ăăă… ce bine era atunci, zâmbea larg Printzu’, ca în timpurile statuisto-mochetiste. Gestul cu degetul îl avea de mult, la puţin timp după ce Vali plecase din Craiova – îl învăţase de la Mircea – şi îl lăsase pe Johnny cu o figură întrebătoare şi privind în gol: “Bă, Psihedelicu’ chiar a plecat?”. Cam aşa se uita Ion şi acum, numai că întrebarea era însoţită de o durere ce se insinua din ce în ce: “Bă, Mishule, martoru-ăla chiar a murit?”

John se uita la Mishu şi-i venea să plângă. Aşa cum Syd Barrett fusese diamantul cel nebun al Pink Floyd-ului, Mihai Bercea fusese diamantul cel nebun al Black Code-ului şi, mai târziu, al Deltamisticului. Acum, diamantul nu mai făcea altceva decât să îşi trimită ultimele sclipiri de după ochelarii cu rame verzi precum bobiţele acelea din gardurile vii, cu care se băteau ei altădată la statuie. “Ultimele” – cel puţin, aşa gândea Ion. N-avea de unde să ştie că Printzu’ mai avea să trăiască 29 de ani. Nici Ion nu se simţea bătrân, dar, de când cu moartea lui The Psychedelic, avea o ciudată impresie că viaţa îi merge pe nisipuri mişcătoare.

– Mai fumezi, mă, Stelule? rupse Ion tăcerea, încercând să zâmbească atunci când pronunţă vechea poreclă a lui The Prince.

– Da… Tu?

– Eu nu… Da’ am început să beau cafea.

– Să nu-ţi crească tensiunea, Ioane…

– Mai contează?

Apoi, după o pauză:

– Mai ţii minte, bă, Plodule, cum vă ameninţam eu pe voi că mă sinucid?

– Hehehe…

– Ce emo eram…

– Acu’, se sinucise ăsta…

Iar tăceau. Noxu’ se uita în jur, cu ochi mari şi neajutoraţi, cu expresia timidă a unui copil care se află într-o casă nouă.

Ion nu a devenit niciodată dependent de cafea, dar, în cei şase ani cât a trăit după moartea lui Vali, a băut suficient de multă încât să aibă discuţii cu doctorul:

– Domnu’ Ionescu, v-am mai spus şi vă mai spun: NU MAI BEŢI ATÂTA CAFEA! Vreţi s-ajungeţi pe năsălie, domne?

The Nox lăsa capu-n jos – ce să mai zică?… Rămânea tăcut. Tăcut a fost şi când a avut parte de ultima îmbrăţişare cu soţia sa: nu a scos decât un icnet – ultimul…

Explore posts in the same categories: Literatură

Tags: Johnny The Nox, martori, Mishu The Prince, prieteni, trilogie, Vali The Psychedelic

You can comment below, or link to this permanent URL from your own site.